ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3933/2006

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 1431 din 31

octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca

nefondat apelul declarat de Primăria Municipiului București împotriva sentinței

civile nr. 7 din 10 ianuarie 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă

și de contencios administrativ, sentință potrivit căreia s-a respins ca

inadmisibil capătul de cerere modificatoare privind pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de ofertă de restituire în echivalent bănesc corespunzătoare

valorii imobilului; capăt de cerere din acțiunea formulată de reclamanții

S.A.V. și Ș.V.; s-a admis în parte capătul 2 al cererii modificatoare cu

obligarea pârâtei să emită în 10 zile de la rămânerea definitivă, a dispoziției

motivate asupra notificării, cuprinzând oferta de restituire prin echivalent;

s-a respins cererea reclamanților în daune și de cheltuieli judecată.

Pentru aceasta, curtea de apel a

considerat că atitudinea omisivă a unității notificate constând în emiterea

unei dispoziții motivate în termen legal, atrage competența instanței abilitate

să cenzureze actul însuși, competență stabilită de art. 24 alin. (8) din Legea

nr. 10/2001, respectiv secția civilă a tribunalului.

S-a apreciat de aceeași instanță că

termenul de 60 zile, înlăuntrul căruia este obligată să se pronunțe unitatea

deținătoare este unul de recomandare, iar depășirea acestuia naște în

beneficiul persoanei îndreptățite dreptul de se adresa justiției pentru

realizarea efectivă a dreptului de restituire întrucât nereglementarea acestei

ipoteze nu poate constitui o piedică în calea persoanei îndreptățite de a-și

valorifica drepturile recunoscute de lege și nici temei de a o pune pe aceasta

într-o situație de inferioritate față de persoana care primește răspuns în

termenul legal.

Împotriva susnumitei decizii, a

declarat recurs Municipiul București, prin Primar General, sens în care invocă

textele în vigoare ale art. 304 C. proc. civ. pct. 8 și 9.

Recurentul apreciază că din moment

ce instituția a fost obligată la soluționarea notificării, prin emiterea unei

decizii, fiind vorba de o obligație de a face, competentă este judecătoria de

la sediul pârâtului, conform dispozițiilor art. 1 pct. 1 C. proc. civ. și

respectiv art. 5 din același cod.

Pe fond, recurentul arată că

obligațiile stabilite în sarcina sa sunt, conform Legii nr. 10/2001, numai de

atributul Comisiei de aplicare a acestei legi, iar numai după soluționare, se

poate formula contestația, ce în cauză, este prematură.

Aceasta cu atât mai mult cu cât,

susține același recurent, reclamanții erau obligați să depună acte doveditoare

odată cu notificarea sau în termen pentru a curge termenul de 60 zile conform

art. 23 Legea nr. 10/2001 și respectiv pct. 23.1 H.G. nr. 498/2003, sens în

care trebuiau făcute precizări din partea persoanei îndreptățite potrivit

legii.

Deliberând, Înalta Curte de Casație

și Justiție apreciază recursul ca nefondat pentru următoarele rațiuni:

În condiția în care persoanele

îndreptățite în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 au înaintat notificarea

instituției deținătoare și întrucât aceasta din urmă n-a respectat termenul,

prevăzut de art. 25 din legea amintită, de a răspunde notificării, urmează că

în cauză poate fi vorba numai de contestația reclamanților față de poziția

pasivă a intimatului, sesizat cu notificarea, de a da curs cererii referitoare

la măsurile reparatorii, prevăzute de reglementările speciale prevăzute de

Legea nr. 10/2001.

De aceea, fiind o petiție a

contestatorilor, în raport de atitudinea omisivă a intimatului, competența

aparține în primă instanță tribunalului, secția civilă potrivit dispozițiilor

speciale ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Deci, în funcție de obiectul cauzei

ce-l constituie contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, urmează a

se aplica necondiționat aceste norme de strictă interpretare în privința

competenței materiale.

Termenul prevăzut de art. 25 din

Legea nr. 10/2001 de a soluționa notificarea este de recomandare și nu de

decădere, așa încât persoana îndreptățită să-și poată valorifica drepturile în

egală măsură ca și cea care a primit răspuns printr-o decizie motivată.

Cum recurenta n-a răspuns acestei

prerogative dată prin lege, astfel că poate fi obligată, în limitele

prerogativelor statornicite de lege, să facă oferta în temeiul art. 26.

Ca atare, aplicând corect legea în

privința competenței materiale a instanței și a atribuțiilor sale, în funcție

de obiectul pricinii, Înalta Curte apreciază că nu subzistă nici una din

condițiile prevăzute și invocate în art. 304 pct. 3, 4, 8 și 9 C. proc. civ.

De aceea va respinge ca nefondat

recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar împotriva deciziei civile

nr. 1431 din 31 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2006.