ÎCCJ, Decizia nr. 330/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 4212 din 21

septembrie 2004, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a respins contestația la executare

formulată de contestatoarea SC B. SA Drăgășani, în contradictoriu cu Direcția

Generală a Finanțelor Publice Vâlcea - Administrația Finanțelor Publice Râmnicu

Vâlcea, precum și cererea de intervenție formulată de SC G. SA Râmnicu Vâlcea.

Tribunalul Vâlcea, secția civilă,

prin decizia nr. 64 din 27 ianuarie 2005, a admis apelurile declarate de

contestatoare și intervenientă împotriva hotărârii primei instanței și a schimbat

în tot sentința atacată, în sensul că a admis contestația la executare, precum

și cererea de intervenție și a anulat procesul-verbal de sechestru nr. 24393

din 9 aprilie 2004.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

a declarat recurs, Administrația Finanțelor Publice a municipiului Râmnicu

Vâlcea.

La termenul din 27 iunie 2005, fixat

pentru judecarea recursului, intervenienta SC G. SA Râmnicu Vâlcea a formulat

cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel Pitești.

Prin încheierea nr. 6798 din 15

septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a respins cererea de recuzare, reținând neinvocarea

de către petent a unor motive care să se încadreze în cazurile limitativ

prevăzute în art. 27 C. proc. civ.

Împotriva acestei încheieri, petenta

SC G. SA Râmnicu Vâlcea a declarat recurs, invocând cazurile de nelegalitate

prevăzute în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Dând eficiență principiului

constituțional stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesuale, precum și a

celui privind liberul acces la justiție, statuat prin art. 21 din legea fundamentală,

respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea procesual-civilă a

stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în

situații identice.

Revine, așadar, părții interesate,

obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesuale,

prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii

atacate.

În cauză, completul de 9 judecători

a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin care secția

civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție

s-a pronunțat asupra unei cereri de recuzare.

Or, în raport cu dispozițiile art.

299 C. proc. civ., cu referire la art. 282 alin. (2) din același cod, împotriva

încheierilor nu se poate face recurs decât odată cu fondul.

De la regula generală menționată,

legea procesual-civilă a prevăzut o singură excepție, de strictă interpretare,

care nu privește încheierile prin care se soluționează cererile de recuzare.

Mai mult, prin art. 34 alin. (2) C.

proc. civ., s-a prevăzut expres că încheierea prin care s-a respins recuzarea,

poate fi atacată numai odată cu fondul.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în cazuri neprevăzute de legea procesual-civilă sau, mai mult, contrar

dispozițiilor sale, constituie o încălcare a principiului legalității acestora

și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția pusă în discuție se

constată a fi întemeiată.

Este de reținut că textul menționat

nu încalcă nici una din prevederile constituționale sau drepturile prevăzute de

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, atât Curtea Constituțională,

cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au pronunțat constant, cu

referire la accesul liber la justiție, că acesta semnifică, exclusiv, accesul

la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fără a însemna

accesul, în toate situațiile, la toate structurile judecătorești și la toate

căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitorul

care, în considerarea unor situații diferite, instituie reguli deosebite,

aceleași, însă, pentru persoane aflate în situații identice. Prin urmare,

regula menționată, și anume, că nici o lege nu poate îngrădi accesul la

justiție, semnifică numai faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o

categorie sau grup social de la exercitarea unor drepturi pe care le-a

instituit prin lege.

Așadar, în raport cu dispozițiile

art. 126 alin. (2) și 129 din Constituția României, precum și ale art. 13 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regula potrivit

căreia hotărârea prin care instanța competentă se pronunță asupra cererii de

recuzare, în sensul admiterii, nu este supusă nici unei căi de atac, iar în

cazul respingerii acesteia, supusă controlului judiciar odată cu fondul, în

considerarea faptului că prin aceasta instanța nu se pronunță asupra fondului,

iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea irevocabilă

a cauzelor civile, antrenând și, aspect ce nu poate fi neglijat, cheltuieli

suplimentare pentru justițiabili.

Pe de altă parte, cum instanța

sesizată cu cererea de recuzare nu examinează și nu se pronunță asupra fondului

litigiului dedus, spre soluționare, instanței competente, nu s-ar putea reține

cu temei nici știrbirea în acest mod a dreptului constituțional, preluat în

legea procesuală, a dreptului la apărare care, în fapt, se realizează în

integralitatea conținutului său constitutiv cu prilejul judecării în fond și

căi de atac a cauzei.

În realitate, faptele și

împrejurările asupra cărora este chemată să se pronunțe instanța sesizată cu

cererea de recuzare, nu țin de litigiul însăși dedus spre soluționare, ci de

asigurarea condițiilor implicate de art. 27 C. proc. civ., ce privesc

nepărtinirea și obiectivitatea în soluționarea cauzei, respectiv oferirea

imparțială a protecției judiciare, condiție ce vizează și interesează toate

părțile din proces, indiferent de calitatea lor procesuală.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul, ca

inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca inadmisibil, recursul declarat de petenta

SC G. SA Râmnicu Vâlcea

,

împotriva încheierii nr. 6798 din 15 septembrie

2005, pronunțată în dosarul nr. 9445/2005, al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.