ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2514/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința atacată cu

recurs, sentința civilă nr. 30/F/C, pronunțată la data de 3 martie 2004, în

dosarul nr. 64/F/C/2004, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de

contencios administrativ, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de

reclamanta SC D. SRL Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor

Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea.

Pentru a pronunța această

soluție, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin procesul-verbal din 17

noiembrie 2003, organele de control din cadrul Direcției Generale a Finanțelor

Publice Vâlcea au stabilit în sarcina reclamantei, obligații bugetare

suplimentare în sumă totală de 25.937.076.038 lei, reprezentând T.V.A., dobânzi

și penalități de întârziere aferente.

Ministerul Finanțelor

Publice, prin decizia nr. 398 din 23 decembrie 2003, a decis suspendarea

soluționării contestației formulate de societatea comercială reclamantă,

reținând incidența prevederilor art. 7 și 10 din O.U.G. nr. 13/2001 privind soluționarea

contestațiilor împotriva măsurilor dispuse prin actele de control sau de

impunere întocmite de organele Ministerului Finanțelor Publice.

În acțiunea formulată

împotriva măsurii dispuse prin decizia nr. 398 din 23 decembrie 2003,

reclamanta a susținut că Ministerul Finanțelor Publice a interpretat greșit

prevederile art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 13/2001, cercetările declanșate

vizându-i pe asociații sau partenerii altor societăți comerciale.

În motivarea soluției,

instanța de fond a reținut că cerințele art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 13/2001

sunt îndeplinite, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, dispunând

în dosarul nr. 258/P/2003, efectuarea de cercetări penale împotriva reclamantei,

cu privire la aspectele constatate de organele de control ale Direcției

Generale a Finanțelor Publice Vâlcea.

Împotriva acestei soluții a

formulat recurs, reclamanta, invocând prevederile art. 304 pct. 3 și 9 C. proc.

civ., susținând că:

- potrivit art. 8 alin. (1) C.

proc. civ., competența de soluționare a cauzei aparținea Curții de Apel

București, ca instanță de contencios administrativ;

- urmărirea penală nu s-a

pornit împotriva administratorului sau angajaților societății comerciale

reclamante, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) din

O.U.G. nr. 13/2001.

Recursul este nefondat.

instanța competentă să soluționeze cauza de față, ca instanță de fond, critica

invocată este lipsită de temei legal, prevederile art. 8 alin. (1) C. proc.

civ., nefiind aplicabile în raport cu natura litigiului.

Astfel, potrivit

prevederilor art. 6 din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ,

în vigoare la data înregistrării acțiunii, judecarea acțiunilor formulate în

temeiul acestei legi, este de competența tribunalului sau a curții de apel în a

cărui rază teritorială își are domiciliul, reclamantul, iar potrivit art. 3 pct.

1 C. proc. civ., curțile de apel judecă în primă instanță, procesele și

cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și

instituțiilor centrale.

Deci, în mod legal, Curtea

de Apel Pitești s-a considerat competentă și a judecat în primă instanță,

acțiunea vizând anularea deciziei nr. 398 din 23 decembrie 2003, a Ministerului

Finanțelor Publice.

De fapt, chiar recurenta-reclamantă

a socotit Curtea de Apel Pitești, ca fiind competentă teritorial să judece

cauza, căreia i s-a și adresat cu acțiunea introductivă.

critica vizând fondul cauzei, rezultă că este, de asemenea, neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 10 alin.

(1) din O.U.G. nr. 13/2001, în vigoare la data emiterii deciziei, organul de

soluționare a contestației poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea

cauzei, atunci când există indiciile săvârșirii unei infracțiuni a cărei

constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie

dată în procedură administrativă.

Or, este necontestat că

procesul-verbal de control încheiat la data de 17 noiembrie 2003, de către Direcția

Generală a Finanțelor Publice Vâlcea a fost înaintat la data de 26 noiembrie 2003,

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, existând indicii în

legătură cu săvârșirea unor infracțiuni în activitatea SC D. SRL Râmnicu

Vâlcea.

De fapt, așa cum s-a

precizat în ședința de astăzi, în dosarul nr. 258/P/2003 s-a dispus începerea

urmăririi penale pentru infracțiunile sesizate.

Astfel fiind, în mod

temeinic a apreciat instanța de fond că dispozițiile art. 10 alin. (1) din

O.U.G. nr. 13/2001, sunt pe deplin aplicabile, actul administrativ atacat fiind

legal și temeinic.

În concluzie, recursul de

față va fi respins, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC D. SRL Râmnicu Vâlcea împotriva sentinței civile nr. 30/F-C din 3 martie

2004, a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2005.