ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2689/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 27 aprilie 2004, la Curtea de Apel București, reclamantul D.M. a chemat în judecată pârâta Casa de Pensii a municipiului București, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se anuleze hotărârea nr. 11333/9875 din 19 martie 2004, emisă de pârâtă și să-i fie recunoscută calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în luna noiembrie 1943, datorită înaintării trupelor sovietice spre granițele României, a fost nevoit ca, împreună cu familia sa, să se refugieze la Făgăraș și ulterior, la Sighișoara, fără a mai reveni în Basarabia.

Prin sentința civilă nr. 1464 din 14 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantului, a anulat hotărârea nr. 11333/9875 din 19 martie 2004, emisă de pârâtă, a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre, prin care să recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000, pentru perioada noiembrie 1943 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 august 2003. Pentru a hotărî astfel, a reținut, în esență, că prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamantul a făcut dovada refugiului său din Basarabia, în Sighișoara și că întrunește condițiile prevăzute de Legea nr. 189/2000. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, invocând dispozițiile art. 304 1 și ale art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În motivare, recurenta a susținut că în mod greșit, instanța de fond a acordat reclamantului, calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, întrucât acesta nu a dovedit cu acte oficiale, persecuția invocată, precum și faptul că în perioada 1941 - 1944, Basarabia și Bucovina se aflau sub administrație românească, nefiind motive care să determine refugierea populației de origine etnică română din acele teritorii. Recursul este fondat și urmează a fi admis, se va casa sentința atacată, cu trimitere, spre rejudecare, pentru următoarele considerente. Din analiza actelor din dosar, Curtea constată că intimatul nu a făcut dovada dacă refugiul a avut loc ca urmare a ocupației propriu-zise a teritoriului de către trupele sovietice sau ca urmare a înaintării frontului de est, iar refugiul s-a datorat dislocării populației de către Statul român, în vederea protejării acesteia față de Armata Roșie.

Instanța de trimitere va dispune suplimentarea probatoriului, în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul de a se solicita orice înscris oficial, respectiv de la Arhivele Naționale Județene sau orice alt înscris prin care se poate dovedi ocupația localității de domiciliu, de unde s-a refugiat intimatul, de către trupele sovietice, fiind determinată, prin urmare, de evenimente politico-militare și de schimbarea frontierei, având ca efect, administrația rusească a teritoriului sau dacă acest teritoriu a fost sub administrație românească. Pentru considerentele menționate, în temeiul art. 129 alin. (5) și art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa sentința atacată, cu trimitere, spre rejudecare, la aceiași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 1464 din 14 iunie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată, cu trimitere, spre rejudecare, la aceiași instanță. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2005.