ÎCCJ, Decizia nr. 322/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 256 din 4 aprilie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1206/2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca tardiv introdusă, plângerea formulată de petentul B.N.D. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale dată în dosarul nr. 997/P/1997, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, privind pe intimații J.T. și M.Ș. S-a reținut că prin rezoluția nr. 997/P/1997 din 27 septembrie 2001, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București a dispus neînceperea urmăririi penale față de col. J.T. și col. M.Ș., în temeiul art. 228 alin. (4), raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. Prin aceeași rezoluție, în baza art. 228 alin. (4), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de B.N.D., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen. Petentul a formulat plângere împotriva soluției de netrimitere în judecată, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., la data de 13 octombrie 2004, cu depășirea termenului de un an prevăzut de art. 9 pct. 5 din Legea nr. 281/2003. Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat recurs, petentul B.N.D., precizând că motivele acestuia vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În raport cu dispozițiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare, concomitent, a societății și a membrilor ce o compun, ca titulari de drepturi și obligații legal stabilite. Activitatea de judecată, finalizată prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte și garantării egale a drepturilor procesuale. Ilustrând acest formalism, între altele, vizând concomitent dinamizarea procesului penal și sancționarea conduitei procesuale neconforme, prin art. 185 C. proc.

pen., legiuitorul a stabilit următoarele: „când pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”. Așadar, potrivit formalismului legii procesual-penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală și ca rațiune, satisfacerea imperativului disciplinării activității procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii, vizând durata rezonabilă de soluționare definitivă a cauzei penale, conform dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului.

Ca atare, neexercitarea în termen a unui drept procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea acestuia. Prin art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003 a fost stabilit un termen de un an pentru formularea plângerii împotriva soluției de netrimitere în judecată, cu referire la rezoluțiile date anterior intrării în vigoare a acestui act normativ. Astfel, potrivit textului menționat „în cazul rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale, al ordonanțelor ori, după caz, al rezoluțiilor de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror până la intrarea în vigoare a prezentei legi, termenul de introducere a plângerii prevăzute în art. 278 1 C. proc.

pen., este un an și curge de la intrarea în vigoare a prezentei legi, dacă nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale”. Or, este riguros exact, conform actelor dosarului, că petentul a formulat plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., numai la data de 13 octombrie 2004. Termenul de in an prevăzut de textul menționat, este depășit, întrucât acesta nu curge de la 1 ianuarie 2004, ci de la data intrării în vigoare a legii, respectiv de la data publicării în Monitorul Oficial, conform art. XI din Legea nr. 281/2003, prin care s-a stabilit că „prezenta lege intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I”. Prin urmare, calea de atac fiind exercitată cu depășirea termenului prevăzut de legea procesual-penală, în mod judicios prima instanță a respins plângerea, ca tardivă, așa încât sentința atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc.

pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.N.D. împotriva sentinței nr. 256 din 4 aprilie 2005, a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-petent menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.N.D. împotriva sentinței nr. 256 din 4 aprilie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1206/2005, al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 100 lei (1.000.000 lei ROL) cu titlu de cheltuieli de judecată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.