ÎCCJ, Decizia nr. 322/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 256 din 4 aprilie

2005, pronunțată în dosarul nr. 1206/2005, secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a respins, ca tardiv introdusă, plângerea formulată de

petentul B.N.D. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale dată în

dosarul nr. 997/P/1997, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar

Teritorial București, privind pe intimații J.T. și M.Ș.

S-a reținut că prin rezoluția nr.

997/P/1997 din 27 septembrie 2001, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul

Militar Teritorial București a dispus neînceperea urmăririi penale față de col.

J.T. și col. M.Ș., în temeiul art. 228 alin. (4), raportat la art. 10 lit. a)

C. proc. pen., sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen.

Prin aceeași rezoluție, în baza art.

228 alin. (4), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de B.N.D., sub aspectul infracțiunii

prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen.

Petentul a formulat plângere

împotriva soluției de netrimitere în judecată, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., la data de 13 octombrie 2004, cu depășirea termenului de un an

prevăzut de art. 9 pct. 5 din Legea nr. 281/2003.

Împotriva hotărârii primei instanțe

a declarat recurs, petentul B.N.D., precizând că motivele acestuia vor fi

depuse printr-un memoriu separat.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare:

În raport cu dispozițiile art. 1 C.

proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un

mijloc de apărare, concomitent, a societății și a membrilor ce o compun, ca

titulari de drepturi și obligații legal stabilite.

Activitatea de judecată, finalizată

prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul

de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist,

indispensabil asigurării judecării corecte și garantării egale a drepturilor

procesuale.

Ilustrând acest formalism, între altele, vizând

concomitent dinamizarea procesului penal și sancționarea conduitei procesuale

neconforme, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit următoarele:

„când pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen,

nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea

actului făcut peste termen”.

Așadar, potrivit formalismului legii procesual-penale, având

caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul

dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art.

16 din legea fundamentală și ca rațiune, satisfacerea imperativului

disciplinării activității procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii,

vizând durata rezonabilă de soluționare definitivă a cauzei penale, conform

dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, prin textul menționat a fost impusă obligația

îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii din

exercițiul dreptului.

Ca atare, neexercitarea în termen a

unui drept procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea

acestuia.

Prin art. IX pct. 5 din Legea nr.

281/2003 a fost stabilit un termen de un an pentru formularea plângerii

împotriva soluției de netrimitere în judecată, cu referire la rezoluțiile date

anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Astfel, potrivit textului menționat

„în cazul rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale, al ordonanțelor ori,

după caz, al rezoluțiilor de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de

încetare a urmăririi penale, date de procuror până la intrarea în vigoare a

prezentei legi, termenul de introducere a plângerii prevăzute în art. 278

1

C.

proc. pen., este un an și curge de la intrarea în vigoare a prezentei legi,

dacă nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale”.

Or, este riguros exact, conform

actelor dosarului, că petentul a formulat plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., numai la data de 13 octombrie 2004.

Termenul de in an prevăzut de textul menționat, este

depășit, întrucât acesta nu curge de la 1 ianuarie 2004, ci de la data intrării

în vigoare a legii, respectiv de la data publicării în Monitorul Oficial,

conform art. XI din Legea nr. 281/2003, prin care s-a stabilit că „prezenta

lege intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României,

Partea I”.

Prin urmare, calea de atac fiind

exercitată cu depășirea termenului prevăzut de legea procesual-penală, în mod

judicios prima instanță a respins plângerea, ca tardivă, așa încât sentința

atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.N.D. împotriva

sentinței nr. 256 din 4 aprilie 2005, a secției penale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, recurentul-petent menționat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.N.D.

împotriva sentinței nr. 256 din 4 aprilie 2005, pronunțată în dosarul nr.

1206/2005, al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de

100 lei (1.000.000 lei ROL) cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.