ÎCCJ, Decizia nr. 95/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 601 din 3 noiembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibilă,

plângerea petentului D.C. împotriva rezoluției dată în dosarul nr. 16/P/2005 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor

militare.

S-a reținut că prin rezoluția nr. 16/P/2005 din 18

iulie 2005 a secției parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus neînceperea urmăririi penale

față de M.S., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 272 C. pen.

Prin rezoluția nr. 3581/2005 din 11 august 2005, a fost

admisă plângerea petentului, formulată împotriva rezoluției primare de

neîncepere a urmăririi penale, a fost infirmată rezoluția atacată și s-a dispus

continuarea cercetărilor.

Petentul a formulat plângere, întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen.

Prin sentința nr. 601 din 3 noiembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea formulată de

petentul D.C., ca inadmisibilă, reținând că aceasta nu privește unul din actele

procesuale prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul D.C. a

declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare.

Din economia dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., cu

referire la art. 200 din același cod, rezultă finalitatea actelor

premergătoare, constând în obținerea datelor necesare începerii urmăririi

penale. Aceste date privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a fost

săvârșită de către învinuit și că făptuitorul răspunde penal.

Prin același text, legiuitorul a avut în vedere și

situația în care actele premergătoare efectuate relevă inutilitatea începerii

urmăririi penale.

Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare

obligă procurorul, după caz, la o soluție procesuală de începere a urmăririi

penale sau de neîncepere a acesteia.

În concluzie, rezoluția sau ordonanța, după caz, de

începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen.,

are un caracter procesual riguros de act de dispoziție al organului de urmărire

penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea procesual-penală, dat

în condiții determinate.

Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al

normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal, principiul echipolenței

nu poate fi invocat, pentru ca altor acte, nedeterminate de legea

procesual-penală, să li se atribuie natura și efectele rezoluției sau ordonanței,

după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale.

Or, în cauză, organul de urmărire penală a infirmat o

rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Plângerea petentului privește soluția de infirmare a

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și de trimitere a dosarului, în

vederea continuării cercetărilor.

Ca atare, recursul se constată a fi nefondat,

plângerea formulată de petent privind, într-adevăr, un act procesual neprevăzut

de art. 278

1

C. proc. pen.

În fine, din economia dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., rezultă cu evidență că este supusă controlului judecătoresc, în

condițiile acestui text, exclusiv dispoziția de neîncepere a urmării penale,

confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător

posibilității legale reglementate în favoarea părții vătămate, prin art. 275 -

278 din același cod.

Este exclusă orice altă interpretare a textului legal

menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea

procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesual-penală,

sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar duce la nulitatea oricărui

act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.

Totodată, o altă concluzie dedusă pe cale de

interpretare este exclusă, întrucât ar însemna a atribui legiuitorului, ceea ce

nu a găsit cu cale să prevadă și, în consecință, a altera voința reală a

acestuia.

Or, în cauză petentul a sesizat secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva unui act

neprevăzut de art. 278

1

C. proc. pen.

Așa fiind, în mod corect instanța sesizată a respins

plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din

cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de petentul D.C.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul

D.C.

împotriva sentinței nr. 601 din 3

noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 4883/2005, al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.