ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2378/2005

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3619 din 19 noiembrie 2003, Judecătoria Suceava a admis acțiunea reclamanților B.I., C.C. și G.E. împotriva pârâtei M.A., care a fost obligată să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 1.400 mp teren, situat în locul numit „Imaș”, pe raza comunei Bosanci, județul Suceava. Pârâta a mai fost obligată să plătească reclamanților 10 milioane lei, cu titlu de daune și cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că pârâta ocupă terenul reclamanților, fără a deține vreun titlu de proprietate. Apelul declarat de pârâtă a fost respins prin decizia civilă nr. 384 din 26 februarie 2004 a Curții de Apel Suceava, care a constatat că reclamanții sunt proprietarii parcelei de 1.400 mp teren.

Pentru această suprafață, pârâta nu a depus vreun titlu de proprietate, ci doar a contestat veridicitatea mențiunilor din titlul de proprietate al reclamanților. Împotriva acestei decizii, în termenul prevăzut de lege, a declarat recurs, pârâta. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că decizia este nelegală deoarece nu s-au avut în vedere apărările privind posesia neîntreruptă, continuă și cu just titlu pe o perioadă de peste 15 ani. A mai arătat că terenul în litigiu face obiectul demersului inițiat de aceasta pentru constituirea dreptului de proprietate. Recursul nu este fondat. Înalta Curte constată că pentru prima oară, în recurs, pârâta invocă faptul că ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin prescripția achizitivă de scurtă durată.

Este adevărat că la data sorocită pentru judecata apelului a solicitat proba cu martori pentru a dovedi posesia, dar solicitarea a fost făcută în condițiile în care nu invocase nici prin cerere reconvențională, nici pe cale de excepție acest mod de dobândire a proprietății. Or, conform art. 294 C. proc. civ., în apel nu se pot formula cereri noi. Cu atât mai mult, astfel de cereri nu pot fi formulate în recurs. Nici susținerea referitoarea la existența unui demers judiciar, nedovedit de altfel, prin care s-ar tinde la recunoașterea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, nu poate fi primită. În cadrul acțiunii în revendicare, pârâtul poate opune reclamantului ce a făcut dovada dreptului de proprietate, propriul său titlu de proprietate, lucru pe care pârâta nu l-a făcut.

De altfel, la interogatoriul luat din oficiu de instanță, aceasta a recunoscut că din cei 27 ari pe care îi folosește în punctul “Imaș”, deține titlu de proprietate doar pentru 10 ari. Prin urmare, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, atunci când a constatat că reclamanții și-au dovedit pretențiile, iar pârâta nu a făcut dovada titlului de proprietate, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta M.A. împotriva deciziei civile nr. 384 din 26 februarie 2004 a Curții de Apel Suceava. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 martie 2005.