ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 317/2005

deliberând asupra recursului declarat de condamnatul C.I. împotriva deciziei penale nr. 721 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală, la 7 octombrie 2004, în dosarul nr. 3301/2004, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 183 pronunțată la 25 septembrie 2003, în dosarul nr. 1640/2003, Curtea de Apel Oradea, secția penală, a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului C.I., la o pedeapsă rezultantă de 10 ani de închisoare și la o pedeapsă accesorie constând în interzicerea, pe timp de 3 ani, a exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Conform mențiunilor din dispozitivul aceleiași decizii, pedeapsa de 10 ani de închisoare a fost aplicată ca urmare a contopirii a două pedepse de 10 ani și de 5 ani de închisoare aplicate inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și respectiv de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999.

La 7 iunie 2004, C.I. a formulat o cerere prin care solicita întreruperea executării pedepsei de 10 ani de închisoare pentru a putea îndeplini formele legale de vânzare a unui imobil, cu mențiunea că banii obținuți ar fi de natură să asigure mijloace suplimentare de subzistență fiului său minor.

În același sens a afirmat că minorul se află, în fapt, în îngrijirea bunicului patern care are vârsta de 82 de ani și nu dispune de alte mijloace de trai decât pensia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția I penală, cu numărul de dosar 3289/2004, iar prin sentința penală nr. 1011 pronunțată la 16 august 2004 instanța astfel sesizată a respins, ca neîntemeiată, cererea de întrerupere a executării pedepsei.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe a fost, de asemenea, respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 721, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, la 7 octombrie 2004, în dosarul nr. 3301/2004

În considerentele hotărârilor menționate instanța de fond și cea de apel au reținut în esență că în cauza nu sunt îndeplinite cerințele art. 455 raportat la art. 453 lit. c) C. proc. pen., care să justifice întreruperea executării pedepsei.

Ulterior în cauză a fost declarat, în termen legal, un recurs de către condamnatul C.I.

Recursul nu a fost motivat în scris însă, cu ocazia dezbaterilor desfășurate la 4 ianuarie 2005, au fost reiterate argumentele din cererea inițială de întrerupere a executării pedepsei, afirmându-se că modul în care acestea au fost analizate de către instanțe este contrar prevederilor art. 455 raportat la art. 453 lit. c) C. proc. pen.

Deși nu s-a precizat temeiul legal al recursului, Curtea constată existența unei corespondențe între critica amintită și motivul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

Cu toate acestea recursul este nefondat.

Curtea are în vedere mai întâi că instanțele au dat o corectă calificare cererii de întrerupere a executării pedepsei atunci când au reținut că aceasta se circumscrie temeiului legal prevăzut de art. 455, raportat la art. 453 lit. c) C. proc. pen.

Este de amintit în acest sens că motivele invocate vizau împrejurări pe care condamnatul le aprecia a fi speciale și de natură a avea consecințe grave pentru el și familia sa, ceea ce, din punct de vedere formal, corespunde cerințelor textelor de lege menționate.

În egală măsură sunt însă justificate și evaluările din considerentele hotărârilor pronunțate în fond și în apel prin care se demonstrează că, raportat la datele speței, textele de lege menționate nu își găsesc incidența.

Ancheta socială dispusă de către instanța de fond a atestat de pildă că fiul minor al condamnatului se află întradevăr în îngrijirea efectivă a bunicului patern, în condițiile în care există totuși o hotărâre judecătorească de divorț prin care copilul a fost încredințat nu condamnatului, ci fostei sale soții.

S-au confirmat, de asemenea, dificultățile de ordin material cu care tatăl condamnatului se confruntă, cu mențiunea că aceasta este o situație cu caracter permanent, iar nu una specială, în sensul prevăzut de art. 453 lit. c) C. proc. pen.

În legătură cu modalitatea concretă prin care condamnatul anticipa că urma să își ajute tatăl și fiul, punându-le la dispoziție prețul obținut din vânzarea unui imobil, s-a subliniat în mod justificat de către instanța de apel că actul de înstrăinare a respectivului bun poate fi încheiat în formă autentică și în situația în care vânzătorul se află în detenție.

Întrucât judecarea cauzei în fond și în apel s-a făcut cu respectarea reglementărilor legale aplicabile în materie, Curtea reține că în cauză nu își găsesc incidența prevederile art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

De asemenea, nu sunt aplicabile, în speță, nici alte motive de casare definite prin același articol, astfel încât recursul urmează a fi respins, ca nefondat, în conformitate cu art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare, cu mențiunea că onorariul pentru onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu urmează a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul C.I. împotriva deciziei penale nr. 721 din 7 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă pe recurentul condamnat la plata sumei de 800 000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2005