ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5331/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 400 din 27

mai 2004 a Judecătoriei Răcari a fost respinsă acțiunea în revendicare

formulată de M.I. împotriva pârâtului S.V., având ca obiect obligarea acestuia

de a-i lăsa reclamantului în deplină proprietate și posesie suprafața de teren

cu dimensiunile 30 ml lungime și 25 ml lățime, teren curți construcții, amplasate

în partea de nord și 60 cm în partea dinspre sud, cu vecinătățile menționate în

cuprinsul acțiunii.

Pentru a hotărî astfel instanța de

fond a reținut în raport de concluziile raportului de expertiză efectuat în

cauză că nu s-a făcut dovada acaparării de către pârât a suprafeței de teren

revendicată de reclamant, întrucât terenurile deși limitrofe nu corespund cu

suprafețele trecute în titlurile de proprietate ale părților.

Apelul declarat de reclamant

împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 2785

din 3 noiembrie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, pentru aceleași

considerente de fapt și de drept.

Împotriva acestei decizii,

reclamantul a declarat recursul de față în condițiile art. 304 pct. 9 și 10 C.

proc. civ., solicitând casarea ei și rejudecarea cauzei pentru efectuarea unei

noi expertize.

Recursul nu este întemeiat, urmând a

fi respins în raport de cele ce urmează:

În primul rând se constată că nu

sunt incidente în cauză prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate

prin motivele de recurs, întrucât instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre

lipsită de temei legal sau cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Dimpotrivă, a fost respinsă în mod

corect acțiunea în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.,

acțiune prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere

restituirea acestui bun, de la posesorul neproprietar. Cum în speță, s-a

stabilit temeinic că pârâtul este proprietarul terenului revendicat, rezultă că

soluția adoptată este legală.

Cât privește cel de al doilea motiv

de recurs se constată că acesta nu are suport în prevederile invocate, respectiv

art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

Potrivit acestui text, constituie

motiv de nelegalitate a unei hotărâri judecătorești, ce poate fi invocat prin

recurs nepronunțarea instanței asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei

dovezi administrate.

Rezultă că se are în vedere un

mijloc de apărare propus, evident în condițiile legii sau o dovadă administrată

de instanță, ceea ce nu este cazul în speță și aceasta pentru că recursul nu se

referă la probe administrate asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat,

ci se solicită suplimentarea probelor, ceea ce nu se poate constitui în motiv

de recurs, potrivit prevederilor redate.

Tot astfel, nici varianta a doua a

textului invocat nu este aplicabilă în speță, pentru că aceasta are în vedere

situația în care mijlocul de apărare sau dovada administrată să fi fost

„hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii”. Este vorba deci de probe administrate

asupra cărora instanța nu s-a pronunțat, sau nu le-a avut în vedere în

adoptarea soluției.

Prin urmare textul menționat nu are

în vedere sub nici o formă, suplimentarea sau refacerea probelor, ceea ce se

solicită prin recursul de față.

Așa fiind, hotărârea recurată este

legală și temeinică, astfel că recursul de față urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamantul M.I., împotriva deciziei civile nr. 2785 din 3 noiembrie 2004, a

Curții de Apel Ploiești, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2005.