ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 223/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de arbitrare, adresată Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, reclamanta a solicitat să se constate, că nu datorează suma de 448.837.716 lei, redevență calculată de pârâtă în baza contractului de concesiune din 15 aprilie 2002 și pe cale de consecință să se constate că nu datorează pârâtei penalități de întârziere și că pârâta nu este în drept să solicite rezilierea de drept a contractului de concesiune menționat. În motivarea acțiunii sale, reclamanta a invocat prevederile contractului de concesiune din 15 aprilie 2002, care are ca obiect transmiterea dreptului și a obligației de exploatare a unui teren agricol, pe o perioadă de 49 de ani, în schimbul unei redevențe.

Plata redevenței urma să se facă în tranșe trimestriale, pentru diferența de 70 % neachitată, reclamanta deține procese verbale de calamitate, în speță seceta excesivă, din anul 2003. În consecință, întrucât nu a încasat nici o despăgubire pentru secetă, a fost nevoită să promoveze acțiunea, deoarece a fost atenționată de către pârâtă că se vor pretinde penalități de întârziere la redevența restantă și se va proceda la rezilierea contractului de concesiune. În drept, acțiunea a fost motivată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., Legea nr. 381/2002 și Normele Metodologice aprobate cu Ordinul nr. 419/2002. La data de 19 martie 2004, reclamanta și-a precizat cererea arbitrală la primele două capete de cerere, solicitând să se constate inexistența dreptului pârâtei la primirea sumei de 262.159.300 lei, reprezentând redevența.

Prin sentința arbitrală nr. 80 din 31 martie 2004, pronunțată în dosar nr. 18/2004, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București, a admis acțiunea, astfel cum a fost restrânsă și a constatat inexistența dreptului pârâtei și a obligației corelative a reclamantei având ca obiect plata sumei de 262.159.300 lei, reprezentând redevență și a penalităților aferente stabilite conform contractului de concesiune și a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru rezilierea unilaterală a contractului de către pârâtă. Pentru a pronunța această soluție, instanța arbitrală a reținut existența cazului de forță majoră confirmat și de O.U.G.

nr. 440/2003 și H.G.R. nr. 1458/2003, motiv pentru care a fost exonerată de plata redevenței restante și implicit a penalităților. Totodată, s-a constatat că acest fapt nu poate constitui motiv de reziliere a contractului, întrucât nu este îndeplinită cerința imputabilității obligației neexecutată de parte. Împotriva acestei sentințe, a formulat acțiune în anulare pârâta A.D.S., criticată pentru încălcarea dispozițiilor art. 1082, art. 1083 și 1156 C. civ. Prin decizia nr. 317 din 17 martie 2005, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială a admis acțiunea în anulare formulată de pârâtă, anulând sentința atacată și admițând excepția de inadmisibilitate a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă.

Motivele care au condus la pronunțarea soluției, au fost imposibilitatea utilizării acțiunii în constatare prevăzută de art. 111 C. proc. civ., pentru constatarea existenței sau inexistenței unei situații de fapt. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta susține că decizia atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în speță art. 364 lit. i) C. proc. civ. Arată că, pentru ca hotărârea arbitrală să poată fi desființată trebuie să încalce ordinea publică, bunele moravuri sau dispozițiile imperative ale legii. Arată că excepția de inadmisibilitate invocate de către Curtea de Apel nu putea fi discutată decât în cazul rejudecării fondului.

Prin intermediul excepției, instanța a pus în discuție fondul acțiunii arbitrale. Prin întâmpinarea formulată, pârâta A.D.S. a învederat Curții că decizia atacată este temeinică și legală, excepția inadmisibilității, fiind în mod corect admisă în raport de interpretarea art. 111 C. proc. civ., care vizează constatarea existenței sau inexistenței unui drept și nu a unei situații de fapt. Pe fondul cauzei, arată că situația de forță majoră invocată de către reclamantă, se încadrează în categoria motivelor întemeiate, care pot genera, beneficiul unei perioade de grație la plata redevenței și nu o scutire de plata redevenței. Recursul este nefondat. Răspunzând criticii susținută de către recurenta reclamantă prin cererea de recurs: „care sunt dispozițiile imperative ale legii care au fost încălcate”, Înalta Curte arată că instanța investită cu soluționarea acțiunii în anulare, a analizat încălcarea dispozițiilor art. 111 teza a 2 a C. proc.

civ., în raport de obiectul acțiunii arbitrale, respectiv constatarea existenței unei situații de fapt, și anume seceta, încălcare care cade tocmai sub incidența art. 364 lit. i) C. proc. civ. Astfel, în mod corect s-a reținut că reclamanta nu poate uza de calea acțiunii în constatare, pentru constatarea existenței sau inexistenței unei situații de fapt, în condițiile în care aceasta are caracter subsidiar față de cererea în realizare, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a procedat la modificarea cererii, în fața Tribunalului Arbitral. Vor fi respinse și criticile recurentei reclamante în sensul că prin intermediul excepției invocată, din oficiu, Curtea de Apel a pus în discuție fondul acțiunii arbitrale, motivat de faptul că excepția inadmisibilității prezentei cereri arbitrale este o excepție de fond, în strânsă legătură cu exercițiul dreptului la acțiune, situație în raport de care acțiunea a fost respinsă, în mod corect, ca inadmisibilă.

Efectul admiterii excepției a fost dilatoriu, în sensul că a împiedicat judecata pe fond a pricinii, fără a se putea aprecia că a pus în discuție fondul acțiunii formulate, așa cum susține reclamanta. În consecință, în mod legal, în temeiul art. 366 C. proc. civ., instanța investită cu soluționarea cererii în anulare a anulat sentința arbitrală, în considerarea evocatelor dispoziții legale, respectiv art. 364 lit. i) și art. 366 coroborat cu art. 111 teza a 2 a C. proc. civ. Față de considerentele mai sus menționate se constată că în cauză nu subzistă nici unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care să ducă la modificarea sau casarea deciziei recurate și în consecință recursul formulat de reclamantă, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul SC A. SA Bacău, împotriva deciziei comerciale nr. 317 din 17 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 24 ianuarie 2006.