ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 223/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare, adresată

Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și

Industrie a României, reclamanta a solicitat să se constate, că nu datorează

suma de 448.837.716 lei, redevență calculată de pârâtă în baza contractului de

concesiune din 15 aprilie 2002 și pe cale de consecință să se constate că nu

datorează pârâtei penalități de întârziere și că pârâta nu este în drept să

solicite rezilierea de drept a contractului de concesiune menționat.

În motivarea acțiunii sale,

reclamanta a invocat prevederile contractului de concesiune din 15 aprilie

2002, care are ca obiect transmiterea dreptului și a obligației de exploatare a

unui teren agricol, pe o perioadă de 49 de ani, în schimbul unei redevențe. Plata

redevenței urma să se facă în tranșe trimestriale, pentru diferența de 70 %

neachitată, reclamanta deține procese verbale de calamitate, în speță seceta

excesivă, din anul 2003. În consecință, întrucât nu a încasat nici o

despăgubire pentru secetă, a fost nevoită să promoveze acțiunea, deoarece a

fost atenționată de către pârâtă că se vor pretinde penalități de întârziere la

redevența restantă și se va proceda la rezilierea contractului de concesiune.

În drept, acțiunea a fost motivată

pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., Legea nr. 381/2002 și Normele

Metodologice aprobate cu Ordinul nr. 419/2002.

La data de 19 martie 2004,

reclamanta și-a precizat cererea arbitrală la primele două capete de cerere,

solicitând să se constate inexistența dreptului pârâtei la primirea sumei de

262.159.300 lei, reprezentând redevența.

Prin sentința arbitrală nr. 80 din 31

martie 2004, pronunțată în dosar nr. 18/2004, Curtea de Arbitraj Comercial de

pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București,

a admis acțiunea, astfel cum a fost restrânsă și a constatat inexistența

dreptului pârâtei și a obligației corelative a reclamantei având ca obiect

plata sumei de 262.159.300 lei, reprezentând redevență și a penalităților

aferente stabilite conform contractului de concesiune și a constatat că nu sunt

îndeplinite condițiile pentru rezilierea unilaterală a contractului de către

pârâtă.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța arbitrală a reținut existența cazului de forță majoră confirmat și de

O.U.G. nr. 440/2003 și H.G.R. nr. 1458/2003, motiv pentru care a fost exonerată

de plata redevenței restante și implicit a penalităților. Totodată, s-a

constatat că acest fapt nu poate constitui motiv de reziliere a contractului,

întrucât nu este îndeplinită cerința imputabilității obligației neexecutată de

parte.

Împotriva acestei sentințe, a

formulat acțiune în anulare pârâta A.D.S., criticată pentru încălcarea

dispozițiilor art. 1082, art. 1083 și 1156 C. civ.

Prin decizia nr. 317 din 17 martie

2005, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială a admis acțiunea în

anulare formulată de pârâtă, anulând sentința atacată și admițând excepția de

inadmisibilitate a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă. Motivele care

au condus la pronunțarea soluției, au fost imposibilitatea utilizării acțiunii

în constatare prevăzută de art. 111 C. proc. civ., pentru constatarea

existenței sau inexistenței unei situații de fapt.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că decizia atacată

este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în speță art. 364 lit. i)

C. proc. civ. Arată că, pentru ca hotărârea arbitrală să poată fi desființată

trebuie să încalce ordinea publică, bunele moravuri sau dispozițiile imperative

ale legii. Arată că excepția de inadmisibilitate invocate de către Curtea de

Apel nu putea fi discutată decât în cazul rejudecării fondului. Prin

intermediul excepției, instanța a pus în discuție fondul acțiunii arbitrale.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta

A.D.S. a învederat Curții că decizia atacată este temeinică și legală, excepția

inadmisibilității, fiind în mod corect admisă în raport de interpretarea art. 111

C. proc. civ., care vizează constatarea existenței sau inexistenței unui drept

și nu a unei situații de fapt. Pe fondul cauzei, arată că situația de forță

majoră invocată de către reclamantă, se încadrează în categoria motivelor

întemeiate, care pot genera, beneficiul unei perioade de grație la plata

redevenței și nu o scutire de plata redevenței.

Recursul este nefondat.

Răspunzând criticii susținută de

către recurenta reclamantă prin cererea de recurs: „care sunt dispozițiile

imperative ale legii care au fost încălcate”, Înalta Curte arată că instanța

investită cu soluționarea acțiunii în anulare, a analizat încălcarea

dispozițiilor art. 111 teza a 2 a C. proc. civ., în raport de obiectul acțiunii

arbitrale, respectiv constatarea existenței unei situații de fapt, și anume

seceta, încălcare care cade tocmai sub incidența art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Astfel, în mod corect s-a reținut că reclamanta nu poate uza de calea acțiunii

în constatare, pentru constatarea existenței sau inexistenței unei situații de

fapt, în condițiile în care aceasta are caracter subsidiar față de cererea în

realizare, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a procedat la modificarea

cererii, în fața Tribunalului Arbitral.

Vor fi respinse și criticile

recurentei reclamante în sensul că prin intermediul excepției invocată, din

oficiu, Curtea de Apel a pus în discuție fondul acțiunii arbitrale, motivat de

faptul că excepția inadmisibilității prezentei cereri arbitrale este o excepție

de fond, în strânsă legătură cu exercițiul dreptului la acțiune, situație în

raport de care acțiunea a fost respinsă, în mod corect, ca inadmisibilă.

Efectul admiterii excepției a fost dilatoriu, în sensul că a împiedicat

judecata pe fond a pricinii, fără a se putea aprecia că a pus în discuție

fondul acțiunii formulate, așa cum susține reclamanta.

În consecință, în mod legal, în

temeiul art. 366 C. proc. civ., instanța investită cu soluționarea cererii în

anulare a anulat sentința arbitrală, în considerarea evocatelor dispoziții

legale, respectiv art. 364 lit. i) și art. 366 coroborat cu art. 111 teza a 2 a

C. proc. civ.

Față de considerentele mai sus

menționate se constată că în cauză nu subzistă nici unul din motivele prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., care să ducă la modificarea sau casarea deciziei

recurate și în consecință recursul formulat de reclamantă, urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul SC A. SA Bacău, împotriva deciziei comerciale nr. 317

din 17 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 24 ianuarie 2006.