ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4691/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 5

ianuarie 2004, reclamantul U.N. a chemat-o în judecată pe pârâta SC A. SA,

pentru ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța să anuleze factura

emisă la data de 30 decembrie 2007 de către pârâta și în consecință să-i

restituie suma de 8.945.000 lei reținută nelegal în baza acestei facturi și

cheltuieli de judecată în sumă de 8.600.000 lei, pe care le-a făcut în procesul

cu pârâta pentru recuperarea debitului. A precizat că tractorul care a făcut

obiectul facturii a cărei anulare s-a cerut nu l-a cumpărat, iar demersul

pentru anularea facturii nu l-a făcut pentru că a fost acționat în judecată de

către pârâtă pentru recuperarea debitului în valoare de 13.000.000 lei.

Judecătoria Făget, prin sentința

civilă nr. 230 din 26 mai 2004 a admis excepția autorității de lucru judecat

respingând ca atare acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a reținut că prin cererea sa reclamantul a urmărit realizarea

aceluiași drept care a făcut obiectul cererii soluționată prin decizia civilă nr.

587/ R din 26 mai 2003 a Curții de Apel Timișoara.

Împotriva sentinței Judecătoriei

Făget, reclamantul U.N. a declarat apel care a fost respins de către Curtea de

Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia

civilă nr. 258/ A din 20 septembrie 2004.

Instanța de apel, invocând

dispozițiile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., a reținut faptul că

atât prin acțiunea reconvențională formulată în dosarul nr. 4948/com/2002 a

Tribunalului Timiș cât și prin cererea de față, reclamantul a urmărit

realizarea aceluiași drept, respectiv obligarea SC A. SA la restituirea sumei

reținute în baza facturii, astfel că instanța de fond în mod corect a reținut

autoritatea de lucru judecat ne mai intrând în fondul cauzei.

În contra deciziei Curții de Apel

reclamantul U.N., a declarat recurs, susținând că factura nu-i este opozabilă,

deoarece aceasta nu este semnată și ștampilată, și că factura în litigiu nu

este în posesia sa că nici tractorul care face obiectul litigiului nu este în

posesia sa, că nici în cererea sa reconvențională a cerut să-i fie emisă o

factură și suma reținută peste 8.000.000 lei, cerere respinsă nelegal de

instanța de judecată.

Recursul este nefondat pentru

motivele ce urmează a fi expuse în continuare.

SC A. SA a cerut la data de 20 iunie

2000 obligarea pârâtului U.N. la plata diferenței neachitate și a majorărilor

de întârziere rezultate din achiziționarea de către pârât a unui tractor,

obligații reflectate în factura din 30 decembrie 1997.

Pârâtul U.N. a formulat cerere

reconvențională prin care a solicitat să i se elibereze factura pentru

tractorul cumpărat în anul 1997 și să-i restituie suma reținută în mod abuziv

de peste 8.000.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Timiș, secția comercială

a respins cererea reconvențională, prin sentința civilă nr. 683/ PI din 24

februarie 2003, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 587/ R din 26 mai 2003,

pronunțată în dosar nr. 2564/2003 de către Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ.

Prin acțiunea de față, U.N., în

calitate de reclamant, a solicitat obligarea pârâtei SC A. SA la restituirea

sumei de 8.945.000 lei reținută în baza facturii din 30 decembrie 1997, precum

și majorările corespunzătoare.

În conformitate cu dispozițiile art.

1201 C. civ. „este lucru judecat atunci când a doua cerere are același obiect

este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și

în contra lor în aceeași calitate”.

Ca urmare, față de cele două cereri

formulate de U.N. se observă tripla identitate de elemente la care se referă

textul menționat: părți, obiect, cauză.

Identitatea de părți presupune

prezența lor juridică, ca titulare ale drepturilor ce formează obiectul

litigiului, existând identitate de părți chiar dacă în proces o parte a figurat

ca pârât, iar în cel de-al doilea ca reclamant.

Cât privește obiectul acesta

cuprinde atât obiectul material cât și dreptul subiectiv care poartă asupra

obiectului sub aspect material existând identitate de obiect între cele două

cereri.

În ambele cereri a existat

identitate de părți, obiectul material al acțiunii constituindu-l pretenții

rezultate din factură, ambele cereri având același scop.

Identitatea de cauză presupune

temeiul juridic al dreptului valorificat, în speță deținerea abuzivă a sumei de

bani și dorința părții ca această deținere să înceteze, în temeiul facturii.

Se constată deci că între cele două

cereri există identitate de părți, cauză, obiect și cum o cerere nu poate fi

judecată în mod definitiv decât o singură dată, prezumându-se că hotărârea dată

exprimă adevărul, Curtea, constată că în mod corect cele două instanțe au

reținut autoritate de lucru judecat, soluționând cauza de față pe excepția

puterii lucrului judeca, fără a intra în fondul acesteia.

Față de aceste împrejurări hotărârea

atacată este la adăpost de orice critică, astfel că în conformitate cu art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul U.N., împotriva deciziei nr. 258/ A din 28 septembrie 2004 a Curții

de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 13 octombrie 2005.