ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2501/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 21 din

24 august 2004, Curtea de Apel Iași a respins, ca nefondată, plângerea

formulată de petiționarul Z.I. în contradictoriu cu intimații I.M. notar, Z.N. și

Z.C., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 95/P/2004 din

iunie 2004 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, pe care a

menținut-o.

S-a reținut că petentul Z.I.

a formulat plângere împotriva rezoluției menționate, prin care s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de notarul public I.M. sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 și art. 289 C. pen. și față de

numiții Z.N. și Z.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de instigare la fals

intelectual, prevăzută de art. 25, raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. și uz

de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

A susținut petiționarul că

ancheta parchetului s-a făcut cu încălcarea dreptului la apărare în ceea ce-l

privește, în sensul că apărătorul său nu a fost prezent la efectuarea actelor

procedurale, nu au fost luate în considerare declarațiile martorilor audiați.

În fapt, instanța a mai

reținut că petentul a formulat plângere penală împotriva notarului public I.M. susținând

că aceasta ar fi întocmit în cursul anului 1999 trei acte notariale, respectiv

procură și testamente redactate și autentificate în numele mandantei și

respectiv testatoarei Z.C., inserând mențiuni neconforme realității, pe care

petentul le consideră false.

Caracterul fals al actelor

ar fi determinat în opinia petentului, de întocmirea testamentelor contrar

voinței testatoarei Z.C. care ar fi fost indusă în eroare cu privire la natura

actelor; consemnarea ca loc al redactării și autentificării actelor sediul

biroului notarului public, deși în realitate actele s-au încheiat la domiciliul

mandantei; consemnarea datei ca fiind 22 noiembrie 1999 deși în realitate

actele au fost îndeplinite pe 23 noiembrie 1999.

Petentul Z.I. a mai sesizat

faptul că la întocmirea în fals a celor trei acte notariale, notarul public ar

fi fost determinat de intimații Z.N. și Z.C. care, ar fi utilizat în interes

personal procura și testamentele în scopul producerii de efecte juridice.

Prima instanță a reținut că

soluția dată de procuror, prin rezoluția atacată este legală și temeinică sub

aspectul neînceperii urmăririi penale față de toate cele trei persoane

cercetate atâta timp cât urmare a actelor premergătoare administrate în cauză

s-a constatat că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare deoarece faptelor

sesizate le lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii atât din punct de

vedere al laturii obiective cât și al laturii subiective, fiind aplicabile

prevederile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

În considerentele hotărârii

instanța a analizat în amănunt susținerile petiționarului, actele premergătoare

efectuate, concluziile procurorului care a instrumentat cauza, constatând că

soluția de neîncepere a urmăririi penală dată prin rezoluția atacată este

legală și temeinică.

Împotriva acestei hotărâri

petentul a formulat recurs, reiterând, în esență, motivele invocate inițial.

Recursul este nefondat.

Verificând actele și

lucrările de la dosar în raport de motivele de recurs invocate, cât și din

oficiu în limitele prevăzute de dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte constată că menținerea rezoluției nr. 95/P/2004 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași este corectă, nefăcându-se dovada

celor susținute de petiționar.

Astfel, martorii audiați în

cauză au relatat împrejurările în care s-au încheiat actele notariale,

stabilindu-se că notarul public I.M., la cererea numitei Z.C. a redactat și

autentificat o procură și două testamente.

Tehnoredactarea s-a realizat

la sediul biroului notarului public, ulterior intimata s-a deplasat la

domiciliul mandantei, respectiv testatoarei, unde a citit și prezentat conținutul

actelor, luând consimțământul expres pentru autentificare la data de 22

noiembrie 1999.

A rezultat că intimata I.M. și-a

îndeplinit atribuțiile de serviciu stabilind identitatea testatoarei pe baza

actului prezentat și neexistând îndoieli cu privire la deplinătatea

facultăților mintale ale acesteia s-a procedat la luarea consimțământului după

citirea actelor și constatarea faptul că testatoarea a înțeles conținutul

acestora care exprima voința ei.

Intimata I.M. prin

efectuarea actelor notariale respective nu a intenționat că cauzeze o vătămare

a intereselor legale ale testatoarei Z.C. sau ale vreunei alte persoane și nu a

falsificat în nici un mod aceste acte în sensul de a însera în cuprinsul lor

fapte necorespunzătoare datelor furnizate și voinței exprimate de Z.C.

În ceea ce-i privește pe

intimații Z.N. și Z.C. în mod corect a reținut prima instanță că aceștia nu au

manifestat intenția de a instiga pe notarul public la întocmirea în fals a

vreunuia din cele trei acte notariale care au fost tehnoredactate și

autentificate în baza voinței testatoarei Z.C., iar referitor la infracțiunea

de uz de fals atâta timp cât nu s-a dovedit caracterul fals al vreunuia din

cele trei acte, utilizarea lor ulterioară de către intimați a fost pe deplin

legală.

De asemenea, în mod

justificat instanța a respins pretențiile civile și daunele morale solicitate

de petiționar ca fiind nejustificate față de împrejurarea că nu s-a dovedit că

în cauză ar fi fost întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor

sesizate.

Corect a fost înlăturată de

instanță și susținerea petiționarului în sensul că nu i-ar fi fost respectat

dreptul la apărare, în cauză fiind audiați martorii propuși de acesta, iar

declarația pe care a dat-o personal a fost făcută în prezența apărătorului său.

Pe de altă parte, așa cum de

altfel a reținut și prima instanță, în faza premergătoare începerii urmăririi

penale, dispoziții procedurale privind asistența juridică și reprezentarea

nu-și găsesc aplicarea, prevederile art. 171 – art. 174 C. proc. pen., referindu-se

la faza procesuală a urmăririi penale și a judecății.

Ca urmare, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte constată că recursul declarat de

petiționar este nefondat, hotărârea primei instanței prin care s-a respins

plângerea acestuia împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale dată

de procuror fiind legală și temeinică.

Așa fiind, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul va fi respins, ca neîntemeiat, și văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul Z.I. împotriva sentinței penale nr. 21 din 24 august

2004 a Curții de Apel Iași.

Obligă recurentul petiționar

la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 600.000 lei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 14 aprilie 2005.