ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5572/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Pe data de 21 aprilie 2004,

petiționarul P.M., cetățean german, prin procurator H.V., a adresat o plângere

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, solicitând efectuarea de

cercetări față de judecătorii S.L. și S.C. de la Judecătoria sectorului 1

București, sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

În motivarea plângerii, petiționarul

a susținut că cele două judecătoare au comis o serie de abuzuri cu prilejul

soluționării dosarului civil nr. 4095/1992, în care au pronunțat sentința

civilă nr. 414 din 27 aprilie 1995, cum ar fi nerespectarea dispozițiilor

legale privitoare la citarea părților, favorizarea părții adverse,

necomunicarea hotărârii, etc.

Prin ordonanța din 15 noiembrie

2004, pronunțată în dosarul nr. 1269/P/2004, Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, a dispus, în temeiul art. 228, alin. (4), raportat la art. 10 lit.

g) C. proc. pen., cu aplicarea art. 13 și art. 121 C. pen., neînceperea

urmăririi penale față de făptuitoarele S.L. și S.C., pentru infracțiunea

prevăzută de art. 246 C. pen., constatându-se că în speță există o cauză care

împiedică punerea în mișcare a acțiunii penal și anume prescripția.

Împotriva acestei ordonanțe,

petiționarul P.M. a formulat plângere în conformitate cu dispozițiile art. 278 C.

proc. pen., susținând că în mod greșit procurorul a apreciat că a intervenit

prescripția răspunderii penale.

Prin rezoluția nr. 65/II/2/2005, din

28 ianuarie 2005, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, a respins, ca neîntemeiată, plângerea petiționarului, reținând că

termenul de prescripție se determină în raport de maximul special al pedepsei

prevăzută de lege pentru infracțiune, în speță 5 ani, și se socotește de la

data săvârșirii faptei și anume 27 aprilie 1995. Cursul prescripției nu a fost

întrerupt în condițiile art. 123 C. pen., deoarece nu s-a îndeplinit nici un

act care, potrivit legii, trebuie să fie comunicat învinuitului în desfășurarea

procesului penal.

Nemulțumit de soluțiile

procurorului, petiționarul a formulat plângere, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., la Curtea de Apel București, solicitând desfășurarea ordonanței

procurorului și trimiterea dosarului la parchet în vederea începerii urmăririi

penale față de cele două făptuitoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 246

C. pen.

Prin sentința penală nr. 65, din 22

iunie 2005, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca nefondată,

plângerea formulată de petiționar împotriva ordonanței de neîncepere a

urmăririi penale.

Împotriva hotărârii sus-arătate

petiționarul P.M., prin procurator H.V., a declarat recurs, criticând-o pentru

netemeinicie și nelegalitate.

Verificând sentința atacată în

raport de criticile invocate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În vederea realizării obiectului

urmăririi penale astfel cum este definit de art. 200 C. proc. pen., legea

procesual penală a determinat precis și concret regulile de desfășurare a

acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din modurile

reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte

premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

săvârșirea infracțiunii cu privire la care organele de urmărire penală au fost

sesizate, pot duce la constatarea existenței unora din cazurile reglementate în

art. 10C. proc. pen., în care punerea în mișcare a acțiunii penale sau

exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport de această împrejurare,

nejustificându-se începerea urmăririi penale se dispune neînceperea urmăririi

penale.

În speța de față în mod corect

organele de urmărire penală au reținut că față de data săvârșiri faptelor, 27

aprilie 1995, în conformitate cu dispozițiile art. 122 pct. 1 lit. d) C. proc.

pen., s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Așa fiind, menținând ordonanța

atacată, ca urmare a respingerii plângerii formulată de petiționarul P.M. împotriva

acesteia, instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, nesupusă

nici unuia din cazurile de casare prevăzut de art. 385

9

C. proc.

pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conforme art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționar.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza dispozițiilor art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul P.M., prin procurator H.V. împotriva sentinței penale nr.

65 din 22 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală.

În temeiul dispozițiilor art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., obligă recurentul petiționar la plata cheltuielilor

judiciare către stat, în sumă de 60 RON (600.000 lei).

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 3

octombrie 2005.