ÎCCJ, Decizia nr. 176/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată: Prin sentința civilă nr. 122 F din 25 august 2003, Curtea de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată în baza legii contenciosului administrativ, de reclamantul B.R., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Brăila, a desființat hotărârea nr. 7 din 9 mai 2003, a Comisiei pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999 și hotărârea nr. 233 din 27 martie 2003, a Casei Județene de Pensii Brăila, a admis cererea reclamantului, pentru acordarea drepturilor prevăzute de O.G.

nr. 105/1999, pentru perioada iunie 1940 - august 1941, când a fost refugiat din motive etnice, cu începere de la data de 15 ianuarie 2003. Prin decizia nr. 7581 din 14 octombrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul pârâtei Casa Județeană de Pensii Brăila, a casat sentința atacată și, pe fond, a respins acțiunea reclamantului B.R. Împotriva acestei din urmă hotărâri, la data de 30 septembrie 2005, reclamantul B.R. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 20 din 10 ianuarie 2006, a respins, ca tardiv formulată, contestația în anulare, reținând, în esență, că, în speță sunt aplicabile prevederile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc.

civ., cu referire la termenul de 15 zile, calculat de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărârea contestată. Instanța supremă a reținut că, de altfel, nici susținerile formulate pe fond nu sunt întemeiate, constatând că aspectele relevate de către contestator, nu au reprezentat un motiv de recurs. Împotriva acestei din urmă hotărâri, contestatorul B.R. a declarat un nou recurs, criticând hotărârea, pentru nelegalitate, în sensul că termenul de introducere al contestației era de un an de la data pronunțării deciziei contestate, și nu de 15 zile, astfel cum a fost apreciat de către instanță. În drept, recurentul a invocat art. 320 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, iar pe fondul cauzei, admiterea contestației în anulare.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. În raport cu principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. Ori, potrivit art. 320 pct. 3 C. proc. civ., hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi de atac, ca și hotărârea atacată. În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a pronunțat asupra unei contestații în anulare, formulată de contestatorul B.R.

Hotărârea a cărei anulare s-a cerut, era irevocabilă și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe calea exercitării unui nou recurs. Se constată, așadar, că recursul declarat nu este admisibil potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca atare de lege. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României. Drept urmare, neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârilor judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor. Așadar, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul B.R., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de contestatorul B.R. împotriva deciziei nr. 20 din 10 ianuarie 2006, pronunțată în dosarul nr. 12716/1/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006.