ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1235/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1235/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor
dosarului, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 2352 din
02 martie 2010, Tribunalul București, secția a
VI-
a comercială, a respins excepția lipsei calității
procesuale active și a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanta SC
C. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., care a fost obligată să plătească
reclamantei sumele de 157.271 Euro, în echivalent în lei la data plății
efective, de 273.656,31 lei, reprezentând contravaloare clădire, precum și
cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință,
prima instanță a reținut că a fost sesizată cu judecata unei acțiuni vizând
repararea prejudiciului creat prin retrocedarea către fostul proprietar a
imobilelor naționalizate, ulterior finalizării procedurii de privatizare,
respectiv a unui teren în suprafață de 981 mp situat în Bușteni și a imobilului
„Vila Cascadelor" situat pe acest teren.
Excepția lipsei
calității procesuale active a fost respinsă de către
Tribunal, în considerarea faptului că
acțiunea a fost introdusă de SC C.M. SA, care în cursul procesului a fuzionat
prin absorbție cu SC C. SRL, cea din urmă preluându-i astfel drepturile
procesuale.
Prima instanță a
constatat că predarea-primirea imobilelor s-a făcut
prin proces ui-verbal din data de 10
martie 2004 încheiat între reclamantă și fostul proprietar, în baza deciziei
nr. 514 din 23 februarie 2003 a Curții de Apel Ploiești.
A mai notat că potrivit art. 32
4
din O.U.G. nr. 88/1997, instituția publică implicată în procesul de privatizare
este datoare să plătească
societății o
despăgubire, ca efect al restituirii în natura a imobilului către
foștii
proprietari.
Cum reclamanta a fost titular al
dreptului de proprietate asupra
imobilelor,
pe care l-a pierdut printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă în
favoarea
fostului proprietar, prima instanță a făcut aplicarea textului de lege mai
sus-menționat, luând act și că art. 30 alin. (2) din Legea nr. 137/2002 prevede
că dispozițiile art. 32
4
din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile
numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de
intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002.
Terenul a fost evaluat printr-o
expertiză tehnică, valoarea stabilită fiind de 157.271 Euro; valoarea clădirii
„Vila Cascadelor" a fost indicată ca fiind de 273.656,31 lei.
Având în vedere considerentele expuse
mai sus, instanța de fond a obligat pârâta la plata acestor sume și a
cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe, A.V.A.S. a
declarat apel, solicitând schimbarea sa, în sensul respingerii acțiunii, în
principal, ca urmare a constatării prescrierii dreptului la acțiune, în sens
material, iar în subsidiar, ca neîntemeiată; totodată, a solicitat și
suspendarea executării sentinței până la soluționarea apelului.
La data de 18 octombrie 2010, intimata
a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca
nefondat.
Prin decizia comercială nr. 411 din 21
octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
VI-
a comercială, apelul a fost admis, iar
sentința atacată a fost schimbată în tot, în sensul admiterii excepției prescripției
dreptului la acțiune, în sens material și al respingerii cererii, ca urmare a
constatării prescrierii dreptului la acțiune, în sens material; cererea vizând
suspendarea executării sentinței atacate, a fost respinsă, ca rămasă fără
obiect.
Recursul promovat împotriva acestei
decizii a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
comercială, prin decizia nr. 1542 din 12 aprilie 2011; în consecință, decizia
din apel a fost casată, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare, Curții de
Apel București, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat la data de 12 iulie
2011, fixându-se termen pentru ziua de astăzi.
În apel după casare nu au fost
administrate probe suplimentare, astfel încât, examinând actele dosarului și
criticile apelantei, cu excepția celei vizând prescripția - dezlegată deja de
instanța supremă, Curtea de Apel a reținut în rezumat următoarele:
Principala critică a apelantei se
referă la nivelul despăgubirii care se cuvine intimatei, aceasta trebuind
limitată, potrivit susținerilor sale, la valoarea contabilă a imobilelor
înregistrate în registrele contabile, iar nu raportată la valoarea de
circulație a imobilelor stabilita prin expertiză.
Potrivit art. 32
4
alin. (2)
din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999,
despăgubirea trebuie „să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat
prin restituirea în natură a imobilelor".
Luând act și că dispozițiile art. 30
alin. (1) din Legea nr. 137/2002, care impun un nivel maxim al despăgubirilor, nu
se aplică în ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost
încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, Curtea de Apel a
subliniat că principiul unanim recunoscut este acela al reparării integrale a
prejudiciului.
Or, atât timp cât legiuitorul nu a
înțeles să limiteze nivelul maxim al despăgubirilor, iar prejudiciul trebuie să
fie reparat integral, acestea nu pot fi raportate decât la valoarea de
circulație a imobilelor, deoarece aceasta a fost în fapt valoarea care s-a
aflat în patrimoniul societății privatizate.
Mai mult decât atât, chiar și valoarea
contabilă este dată tot de valoarea „justă", potrivit art. 8 alin. (2) din
Legea nr. 82/1991; or, conform Standardelor Internaționale de Contabilitate și
de Evaluare, valoarea justă este similară celei de piață.
Susținerea apelantei, potrivit căreia
intimata ar trebui sancționată, prin acordarea valorii contabile înregistrate
la momentul privatizării, dacă nu a procedat la reevaluarea imobilelor conform
H.G. nr. 500/1994, H.G. nr. 983/1998 și H.G. nr. 403/2000 este lipsită de
fundament legal.
Astfel, s-a apreciat că reevaluarea
imobilelor potrivit actelor normative menționate mai sus reprezintă o procedură
contabilă, a cărei neîndeplinire poate să genereze sancțiuni specifice, de
natură contravențională.
Nici o dispoziție legală nu îngăduie
însă ca intimatei care nu procedează la această reevaluare să i se aplice
„sancțiunea" la care se referă apelanta, deoarece o asemenea interpretare
ar face ca art. 32
4
alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 să devină
lipsit de conținut.
Așa fiind, în lipsa unor limite fixate
de legiuitor pentru despăgubire, aplicabile în speță, Curtea de Apel a apreciat
că despăgubirea trebuie raportată la valoarea de circulație a imobilelor
retrocedate.
Față de aceste considerente, prin
decizia comercială nr. 407 din 22 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a V-a comercială, a fost respinsă cererea de suspendare a
executării sentinței atacate ca rămasă fără obiect și a fost respins apelul ca
nefondat.
Curtea de apel a respins și cererea
intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată ca nedovedită.
Împotriva acestei decizii, în termen
legal, a declarat recurs AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI,
care a criticat decizia pentru nelegalitate, solicitând casarea acesteia și, în
principal, respingerea acțiunii, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare
în vederea stabilirii cadrului procesual și a administrării probatoriului care
poate duce la soluționarea corectă a cauzei.
Principala
critică adusă deciziei se referă la nivelul despăgubirii care
se cuvine intimatei, aceasta trebuind
limitată, potrivit susținerilor recurentei, la valoarea contabilă a imobilelor
înregistrate în registrele contabile, iar nu raportată la valoarea de
circulație a imobilelor stabilită prin expertiză.
Recurenta a învederat că nu există
nici o mențiune în art. 32
4
din
care
să rezulte că despăgubirile s-ar acorda la valoarea de piață a activelor,
iar
prejudiciul suferit ca urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile
trebuie limitat la valoarea contabilă a
imobilelor înregistrate în registrele
contabile ale societății la data
la care societatea a fost privatizată.
S-au invocat dispozițiile art. 304
pct. 9 C. proc. civ., precum și decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunțată
de instanța supremă în dezlegarea acestei probleme de drept, obligatorie
potrivit art. 330
7
alin. (4) C. proc. civ.
Potrivit art. 86 din OUG nr. 5171998,
recursul este scutit de timbraj.
Prin încheierea de ședință de la 8
februarie 2012 a fost admisă cerea de suspendare a executării formulată de
recurentă și suspendată executarea deciziei recurate până la soluționarea
recursului declarat în cauză.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat
respingerea recursului.
Analizând actele dosarului sub
aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată următoarele:
Reclamanta, care a avut un drept de
proprietate asupra imobilului situat în orașul Bușteni, platoul Zamora, drept
consolidat în procesul de
privatizare, a
solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri rezultând
din
pierderea acestui drept ca urmare a retrocedării imobilului către foștii
proprietari și a predării efective a acestuia la
data de 20 martie 2004.
Instanțele de
judecată care au soluționat cauza în fond, respectiv în
apel, au apreciat că repararea
integrală a prejudiciului nu poate fi realizată decât prin plata valorii de
circulație a imobilelor și au admis acțiunea în temeiul art. 32
4
din
O.U.G. nr. 88/1997, constatând că dispozițiile
legale enunțate nu limitează nivelul maxim al despăgubirilor.
Prin decizia nr. 18 din 17 octombrie
2011 pronunțată de instanța supremă, în recurs în interesul legii, s-a stabilit
că „în aplicarea dispozițiilor art. 32
4
din O.U.G. nr. 88/1997
privind privatizarea societăților comerciale, aprobata prin Legea nr. 44/1998,
modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate
societăților
comerciale de instituțiile
publice implicate în procesul de privatizare, ca
urmare a retrocedării
unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a
imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul
ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie
actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii".
S-a apreciat că societatea
comercială prejudiciată prin restituirea
unor
imobile către foștii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste
imobile figurau în bilanțul societății, în condițiile în care, respectând
dezideratul fixității capitalului social, în locul imobilului
retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia
rezultată în urma procesului
obligatoriu de reevaluare.
Această valoare acoperă însă doar
paguba efectiv suferită
(damnum emergens
). In baza principiului
reparării integrale a prejudiciului, la valoarea imobilului evidențiată în
bilanț trebuie adăugată rata inflației, calculată prin raportare la momentul
plății despăgubirii (aceasta acoperind și beneficiul nerealizat -
lucruum
cesans
).
S-a mai reținut că, în măsura în care
despăgubirile ar fi achitate la nivelul valorii de piață a activului
retrocedat, societatea nu ar putea înscrie în capitalul său social decât
valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv valoarea sa contabilă, pentru a
menține în acest fel capitalul social. Pentru suma ce excede acestei valori
contabile societatea ar trebui să declanșeze procedura de majorare a
capitalului social, cu consecința legală a emiterii de noi acțiuni, iar scopul
legiuitorului în reglementarea posibilității de plată a despăgubirilor nu a
fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor
Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ci
acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta
este reflectată în activele societății.
S-a apreciat de instanța supremă și că
stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăților comerciale
prejudiciate prin retrocedarea unor
imobile
la nivelul valorii contabile răspunde și dezideratului de respectare
a
accepțiunii noțiunii de "bun", reglementat de art. 1 din Protocolul
nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Față de decizia pronunțată în recurs
în interesul legii, obligatorie potrivit dispozițiilor Codului de procedură
civilă, Înalta Curte apreciază că despăgubirile datorate nu pot depăși valoarea
contabilă actualizată a bunurilor, valoare care nu a fost însă stabilită nici
în primul ciclu procesual și nici în apel.
Astfel, în cuprinsul raportului de
expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar D.P. s-a stabilit valoarea de
circulație a terenului retrocedat, iar concluziile expertizei efectuată de ing.
V.V. stabilesc valoarea de circulație a clădirii.
Având în vedere necesitatea efectuării
unor expertize tehnice de
specialitate din
care să rezulte valoarea contabilă actualizată a imobilelor
care au fost
retrocedate, în acord cu decizia nr. 18/2011 pronunțată de instanța supremă,
pentru stabilirea exactă a situației de fapt, ca și
împrejurarea că modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară
administrarea
de probe noi, Înalta Curte va admite recursul în temeiul art. 312 alin. (3)
raportat la art. 304 pct. 9, va casa decizia recurată și va
trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași
instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta
A.V.A.S. BUCUREȘTI.
Casează
decizia comercială nr. 407 din 22 septembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a
VI-
a comercială, și
trimite cauza spre rejudecarea apelului la
aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 7 martie 2012.