ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3162/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3162/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Fondul și considerentele instanței de fond.

Prin Decizia civilă nr. 2178 din 8 martie

2007, pronunțată în Dosarul nr. 37364/1/2004, Înalta Curte de Casație și

Justiție a admis recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 182 din 10

februarie 2004 a Curții de Apel București și a modificat decizia în sensul că a

admis apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 247 din 6 martie 2001 pe

care a desființat-o, a admis acțiunea formulată de reclamanți și a obligat

pârâta SC H.L.B. SRL (continuarea în proces a pârâtei SC C.H.I.R. SA) să lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, bd.

M., sector 1 (clădirea H.L. și Ș.L. și terenul aferent de 3.674 mp), precum și

imobilul situat în București, str. C.A.R., sector 1 (C.L. și teren aferent în

suprafață de 1.773 mp) și a trimis cauza la Tribunalul București pentru

soluționarea cererii de chemare în garanție a A.V.A.S.

Prin cererea de

chemare în garanție au fost solicitate despăgubiri care să reprezinte

echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat ca urmare a restituirii imobilului

litigios.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997.

După trimiterea

dosarului pentru judecarea cererii de chemare în garanție, la data de 29

ianuarie 2010, pârâta A.V.A.S. a depus întâmpinare prin care a invocat anumite

excepții iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

La data de 9 martie

2011, reclamanta a precizat temeiul de drept al cererii de chemare în garanție

invocând art. 32

4

din Legea nr. 99/1999, Legea nr. 15/1999, H.G. nr.

834/1991, H.G. nr. 403/2000, art. 21 și art. 27 din Legea nr. 10/2001, art.

480, art. 969, art. 970, art. 998 art. 999, art. 1337, art. 1341 C. civ.,

dezvoltând motivarea în fapt în raport de normele dreptului european.

La data de 1

septembrie 2011, pârâta a depus o completare la întâmpinare invocând excepția

tardivității formulării cererii de întregire și excepția de inadmisibilitate,

solicitând suspendarea cauzei conform art. 244 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 5

septembrie 2011 instanța a respins excepția de necompetență funcțională și

excepția netimbrării cererii pentru argumentele menționate în considerentele

încheierii.

Prin Sentința civilă

nr. 1609 din 3 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active și a

inadmisibilității și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție

pentru considerentele care urmează:

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active, s-a reținut că aceasta a fost stabilită în

mod irevocabil prin Decizia nr. 2178 din 8 martie 2007 și a intrat în puterea

lucrului judecat, iar în raport de acest aspect, ce nu mai poate fi din nou pus

în discuție, se vor analiza pretențiile solicitate prin cererea de chemare în

judecată.

În ceea ce privește

excepția de inadmisibilitate a cererii pe motiv că, în speță, nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 32

4

din Legea nr. 99/1999, Tribunalul a

apreciat că analiza pretențiilor în raport de aceste prevederi legale,

presupune temeinicia sau netemeinicia cererii și nu inadmisibilitatea.

Astfel, analizând

fondul cauzei, Tribunalul a constatat că, prin Decizia civilă nr. 2178 din 8

martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamata din

prezenta cauză a fost obligată, în urma admiterii acțiunii în revendicare pe

dreptul comun, să lase în deplină proprietate și posesie imobilul litigios.

În susținerea cererii

au fost invocate ca temei de drept, printre altele, și dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999,

potrivit cărora, instituțiile statului implicate în privatizare vor plăti

societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte

echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a

imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin

efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Tribunalul, din

analiza prevederilor anterior menționate, a constatat că despăgubirea trebuie

să reprezinte aceeași proporție pe care valoarea activului respectiv o avea în

patrimoniul societății ale cărei acțiuni au fost cumpărate prin contractul de

privatizare la momentul cumpărării, actualizată în raport de coeficientul de

reevaluare a construcțiilor și terenurilor. Susținerile reclamantei, potrivit

cărora prejudiciul trebuie să fie stabilit la valoarea de circulație a

imobilului, având în vedere dispozițiile dreptului comun referitoare la

evicțiune, nu au fost primite întrucât, din analiza dispozițiilor art. 134

alin. (4) C. civ. coroborat cu art. 1344 C. civ., se reține că vânzătorul este

obligat, în caz de evicțiune totală, să plătească cumpărătorului diferența

dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii

contractului și data producerii evicțiunii, dată care, în speță, s-a produs la

8 martie 2007 prin pronunțarea Deciziei civile nr. 2178 de către Înalta Curte

de Casație și Justiție. Or, raportul de expertiză extrajudiciară depus de către

reclamantă în susținerea pretențiilor nu poate fi reținut atâta timp cât acesta

nu a stabilit diferența între prețul și sporul de valoare dobândit de imobilul

restituit între momentul încheierii contractului de privatizare și data de 8

martie 2007 când s-a produs evicțiunea.

Referitor la

susținerea că, în speță, au prioritate normele dreptului european, instanța a

arătat că acest aspect nu poate fi reținut întrucât nu se poate constata o

neconcordanță între aceste norme și legile interne, legiuitorul având cadrul

legislativ necesar rezolvării problemei invocate de către reclamantă fără a se

putea reține că prin normele legislative s-ar putea încălca dispozițiile art. 1

din Protocolul nr. 1 al Convenției.

În același timp, nu a

fost reținut ca temei de drept nici art. 21 și art. 27 din Legea nr. 10/2001,

referitoare la procedura restituirii imobilelor, având în vedere că, în speță,

nu se pune în discuție o asemenea procedură iar, pe de altă parte, cererea

reclamantei a fost formulată în raport de cererea principală care a avut ca

obiect acțiunea de revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ. și fără a fi invocate dispozițiile speciale ale Legii nr.

10/2001.

Apelul și

considerentele instanței de apel.

Împotriva sentinței a

formulat apel reclamanta.

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate de reclamantă, având în vedere dispozițiile art.

295 din C. proc. civ., înscrisurile și concluziile expertizelor tehnice

administrate în apel, instanța de apel a apreciat că apelul este întemeiat

pentru considerentele care urmează:

Prin cererea de

chemare în garanție formulată la data de 19 septembrie 2000, SC C.H.I.R. SA a

solicitat F.P.S (actual A.A.A.S.) obligarea la plata sumei de 826.770.000.000

ROL în temeiul obligației de garanție prevăzută de art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997, completată și modificată prin Legea nr. 99/1999.

Prin Decizia civilă

nr. 2178 din 8 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, așa cum de

altfel a constat și instanța de fond, a dezlegat cu putere obligatorie pentru

instanța de trimitere, aspectul calității procesuale active a SC L. și,

respectiv, al calității procesual pasive al A.V.A.S., relativ la judecata

cererii de chemare în garanție (SC L. se află în proces în locul SC C. SA încă

din 12 aprilie 2006 când instanța de recurs a dispus introducerea sa în cauză).

Cu referire la excepțiile

invocate de pârâtă prin întâmpinarea formulată în cadrul apelului pendinte,

Curtea a reținut că excepțiile mai sus enumerate au primit o rezolvare din

partea primei instanțe; având în vedere caracterul lor de excepții de ordine

privată, precum și faptul că pârâta nu a promovat apel, soluția instanței

relativ la apărările formulate de această parte a dobândit caracter definitiv.

Mai mult, excepția necompetenței funcționale a primei instanțe, excepția

netimbrării cererii, ori excepția prematurității și inadmisibilității acesteia

au fost tranșate și de instanțele de control judiciar anterioare (Înalta Curtea

de Casație și Justiție în recurs, ori în cadrul contestației în anulare) din

perspectiva art. 17 din C. proc. civ. (încheierea de ședință de la 12 decembrie

200 pronunțată de Tribunalul București în dosarul de revendicare - Dosar nr.

3343/2000).

Chiar și în aceste

condiții, intimata nu indică, spre exemplu, vătămarea ce i-a fost produsă prin

așa zisa întregire a cererii de chemare în garanție, în contextul în care

această cerere, pe de o parte, i-a fost comunicată pentru a se putea formula

apărări în litigiu iar, pe de altă parte, nu presupune o cerere de modificare

în accepțiunea art. 112 - 132 din C. proc. civ.

Revenind la fondul

litigiului dedus judecății, Curtea a reținut că, prin decizia de casare mai sus

menționată, Înalta Curte de Casație a statuat asupra temeiniciei acțiunii în

revendicarea bunurilor aflate în patrimoniul SC L. SA și a dispus, pe cale de

consecință, restituirea lor către adevărații proprietari. S-a avut în vedere,

în procedura de comparație a titlurilor exhibate, că titlul statului nu este

valabil, că imobilul a fost preluat abuziv și că la rândul său, statul nu putea

transfera, în mod valabil, proprietatea către alți subdobânditori.

Imobilele care

alcătuiesc C.H.L. respectiv, H.L., Ș.L. și C.L., au fost aportate la capitalul

social al SC H.L.B. SRL, de către asociata sa unică C.H.I.R. SA, conform

actului constitutiv al societății. La rândul său, SC C.H.I.R. SA a dobândit

imobilele în proprietate, acestea fiind aportate de către societatea SC L. SA

și s-au aflat până la data de 25 septembrie 1990 în administrarea I.T.H.R.

București.

Prin H.G. nr.

1041/1990 întregul C.H.L. a trecut în proprietatea SC L. în baza Ordinului

M.C.T. nr. 154/1991.

Prin Ordinul nr.

154/1991 al M.C.T., SC L. a devenit proprietara bunurilor aflate în

administrarea sa, inclusiv a C.H.L. SA, în baza H.G. nr. 834/1991. M.C.T. a

emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

aferente.

La 7 noiembrie 2005,

prin actul constitutiv, s-a înființat SC H.L.B. SRL la care asociat unic este

SC C.H.I.R. SA iar imobilele din C.H.L. au fost aportate la capitalul social al

SC H.L.B. SRL.

Prin Decizia nr. 2178

din 8 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanta

fost evinsă de H.L., Ș.L. și C.L. precum și de terenul aferent în suprafață de

3.347 mp, bunurile fiind retrocedate moștenitorilor foștilor proprietari.

Dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, nu trimit,

într-adevăr, la o modalitate concretă în care se realizează despăgubirea în

cazul special de evicțiune reglementat prin normele legale menționate care

conferă calitate procesuală pasivă ope legis A.V.A.S., în calitate de

reprezentant al statului în procesul de privatizare. Ipoteza normei legale în

discuție se regăsește și în speța dedusă judecății în prezentul apel,

reclamanta fiind evinsă prin admiterea acțiunii în revendicare a foștilor

proprietari. Culpa reclamantei nu a fost reținută în procedura judiciară prin

care s-au examinat titlurile de proprietate și unde s-a statuat că titlul

statului nu este valabil.

În aceste condiții,

se declanșează de drept, în puterea legii speciale, obligația de garanție a

statului, prin reprezentantul său legal în procedura de privatizare a

societăților comerciale.

Dispozițiile legale

reținute au caracter derogatoriu de la norma de drept civil reprezentată prin

dispozițiile art. 1337 din C. civ.; în forma în care au fost redactate și care

era în vigoare la data formulării acțiunii, ele neindicând modalitatea în care,

în lipsa acordului părților interesate, instanțele erau chemate să cuantifice

despăgubirile cauzate prin evicțiune.

Astfel, instanța de

apel a avut în vedere soluția pronunțată prin Decizia nr. 18/2001 de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat, cu putere obligatorie, că în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și

completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților

comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca

urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a

imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii

efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată

cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

S-a reținut că

acțiunile SC L. SA au fost transmise conform Legii nr. 15/1990, în proporție de

30% către Agenția pentru privatizare iar 70% către F.P.S. iar privatizarea a

avut loc în anul 1993. La 22 februarie 1994 capitalul social al SC S.L. SA s-a

majorat prin aportul în natură al imobilelor din litigiu.

Despăgubirile

solicitate de apelantă, prin raportare la valoarea de circulație a bunurilor,

nu pot fi acordate deoarece capitalul social este fix, el corespunzând valorii

aporturilor în numerar și în natură aduse de asociați, cu mențiunea că

aporturile în natură, în lipsa unei stipulații contrare, intră în patrimoniul

societății (în situația societăților comerciale privatizate, foste unități de

stat, nici nu există aporturi în natură ale asociaților la constituirea lor,

patrimoniul acestora fiind format din bunurile date în administrare sau în folosință

în perioada anterioară anului 1990). În măsura în care despăgubirile ar fi

achitate la nivelul valorii de piață a activului retrocedat, societatea nu ar

putea înscrie în capitalul său social decât valoarea de înlocuire a imobilului,

respectiv valoarea sa contabilă, pentru a menține în acest fel capitalul

social. Pentru suma ce excede acestei valori contabile societatea ar trebui să

declanșeze procedura de majorare a capitalului social, cu consecința legală a

emiterii de noi acțiuni. Or, scopul legiuitorului în reglementarea

posibilității de plată a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a

majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, ci acela

de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectată

în activele societății.

Stabilirea

despăgubirilor ce pot fi acordate societăților comerciale prejudiciate prin

retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde și

dezideratului de respectare a accepțiunii noțiunii de "bun", reglementat

de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, criticilor invocate de apelantă din această perspectivă, a respectării

dispozițiilor convenționale, s-a răspuns tot prin decizia pronunțată în

recursul în interesul legii cu aplicabilitate în speța dedusă judecății.

Instanța supremă a reținut că instanța europeană a arătat că, în situațiile ce

presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative

ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat,

autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară nu

numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a

reglementa raporturile de proprietate, ci și în a dispune de timpul necesar pentru

aplicarea unor asemenea măsuri. Alegerea acestora poate presupune diminuarea

indemnizării pentru privarea de proprietate sau restituirea de bunuri de o

valoare inferioară celei a bunului de care a fost privat un proprietar. Acest

principiu, în accepțiunea instanței europene, este aplicabil cu deosebire în

situațiile în care dreptul la indemnizare nu decurge dintr-o privare de

proprietate impusă unei persoane de statul în cauză, ci este concepută spre a

atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate ce nu este imputabilă

acestui stat. Ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul

indemnizării acordate să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în

discuție.

Susținerea apelantei

relativă la aspectul că instanța poate îndepărta concluziile la care s-a ajuns

în urma examinării recursului în interesul legii, motivată de

neretroactivitatea acestei decizii, nu au fost primite de instanța de apel cu

motivarea că decizia pronunțată în recurs în interesul legii a fost publicată

în M. Of. din 26 decembrie 2011, deci ulterior soluționării cauzei în fața

primei instanțe de fond dar, instanța de apel nu poate înlătura această decizie

deoarece, pe de o parte, judecata în apel este devolutivă iar, pe de altă

parte, potrivit cu dispozițiile art. 330

7

din C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

Cu privire la

obligația judecătorilor de a se conforma jurisprudenței stabilite de secțiile

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea europeană amintește în

Cauza Moșteanu c. România că "reunirea camerelor sau secțiilor unei

instanțe este menită să confere o autoritate specială celor mai importante

decizii de principiu pe care instanța are datoria să le pronunțe. Această

autoritate specială - fiind vorba, ca în speță, de o curte supremă - se impune

secțiilor acestei instanțe în calitate de jurisdicții inferioare, fără a aduce

totuși atingere dreptului și datoriei lor de a examina în mod absolut

independent cazurile concrete care le sunt supuse atenției".

În acest context,

raportându-se la forma în vigoare a legii la data formulării cererii de chemare

în garanție și la data privatizării societății comerciale, instanța de apel a

determinat valoarea imobilului din litigiu: H.L. și terenul aferent în

suprafață de 1.447 mp, C.L. construcție și teren aferent în suprafață de 1.310

mp, Ș.L. și terenul aferent în suprafață de 590 mp, conform raportului de

expertiză efectuat de ing. N.E., prin stabilirea valorii contabile astfel cum

aceasta este reflectată în bilanț, la momentul ieșirii efective a complexului

din patrimoniul societății - 8 martie 2007, actualizată cu indicele de inflație

la momentul expertizei.

Instanța de apel a

omologat raportul de expertiză și suplimentul la acesta efectuat de expert F.I.

și, pe seama celor două lucrări de specialitate și a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 a obligat intimata la

plata către apelantă a valorii imobilelor care aparțin întregului C.H.L. și a

terenului înregistrat în evidențele contabile la momentul ieșirii bunurilor din

patrimoniul societății, valoare actualizată cu indicele de inflație la data

efectuării raportului de expertiză, și anume suma de 44.251.766,97 ROL.

Recursul și soluția

instanței de recurs.

Împotriva soluției

instanței de apel au formulat recurs atât reclamanta cât și pârâta, aceasta din

urmă solicitând, în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea

executării Deciziei civile nr. 70 A din 4 martie 2014.

Cererea de suspendare

a executării sentinței recurate a fost respinsă prin încheierea din 3 octombrie

2014, cu motivarea că nu se justifică luarea acestei măsuri, neexistând urgență

și acte de executare silită întreprinse.

Recurenta reclamantă

SC H.L.B. SRL a invocat ca motive de nelegalitate următoarele aspecte:

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta reclamantă susține că

instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor în materia

recursului în interesul legii (art. 330

7

). Arată că decizia pronunțată

în recurs în interesul legii era obligatorie de la data publicări sale în M.

Of. și că decizia nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și

nici cu privire la situația părților din acele procese. Soluția din recursul în

interesul legii se aplică numai în situațiile în care în cauză nu s-a pronunțat

o soluție, indiferent de stadiul procesual, soluțiile din recursul în interesul

legii operând numai pentru viitor. În cauză, soluția primei instanțe s-a dat la

11 noiembrie 2011 în timp ce decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a

publicat la 16 decembrie 2011. Încălcând aceste dispoziții, instanța de apel a

pronunțat o soluție nelegală prin aplicarea eronată a soluției date în recursul

în interesul legii.

Aplicând retroactiv

îndrumările obligatorii din recursul în interesul legii instanța de apel a

aplicat doar parțial principiul reparării integrale a prejudiciului care

trebuie să reprezinte valoarea reală a imobilului. Arată că prin Legea nr.

165/2013 s-a reglementat o modalitate de despăgubire integrală, diferită de cea

stabilită de instanța supremă în recursul în interesul legii, astfel că soluția

dată în recursul în interesul legii trebuia aplicată creator, raportat la noile

modalități de despăgubire legiferate de legiuitor. În aceste condiții, nu se

pot aplica unități de măsură diferite, în virtutea principiului nediscriminării

consacrat de art. 16 din Constituție. În acest sens invocă și Deciziile Curții

Constituționale nr. 148/2001 și nr. 685/2012.

În susținerea

recursului, recurenta reclamantă depune o expertiză extrajudiciară potrivit

căreia valoarea minimă reală a despăgubirii este de 11.106.572 euro, încât

solicită admiterea recursului, modificarea soluției recurate și obligarea

A.A.A.S. la plata sumei de 116.329.969 ROL.

Recurenta pârâtă

A.V.A.S. a invocat ca motive de nelegalitate următoarele aspecte:

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 3, 6 și 9 C. proc. civ., recurenta a solicitat în principal

admiterea excepției necompetentei materiale a instanțelor care au judecat fondul

și apelul cererii de chemare în garanție iar în subsidiar, respingerea pe fond

a cererii.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 3 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta pârâtă susține că

instanțele au soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 43 alin. (3)

din O.U.G. nr. 88/1997, coroborate cu art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002,

prin respingerea excepției de necompetență materială, ce a fost invocată atât

prin întâmpinarea de la fond cât și prin cea din apel. Arată că reclamanta SC

H.L.B. SRL și-a întemeiat cererea de chemare în garanție pe dispozițiile art.

32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, precum și pe calitatea de

instituție publică implicată în privatizare a A.A.A.S. (fosta A.V.A.S.) iar

potrivit art. 43 alin. (3) din acest act normativ: "Litigiile privind

contractele, convențiile, protocoalele și orice alte acte ori înțelegeri,

încheiate de către instituțiile publice implicate în scopul de a pregăti,

efectua sau finaliza procesul de privatizare a unor societăți comerciale sau grupuri

de societăți comerciale, sunt de competența secțiilor comerciale ale

instanțelor judecătorești. În plus, potrivit art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr.

23/2004, "Activitatea A.A.A.S. în domeniul privatizării și monitorizării

postprivatizare se desfășoară pe principii comerciale". De asemenea,

dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, modificată, privind

unele măsuri pentru accelerarea privatizării prevăd că "Cererile prin care

se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G. nr.

88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, precum și de celelalte legi speciale

din domeniul privatizării, ori se valorifică un drept conferit de acestea, sunt

de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor și se judecă de urgență și

cu precădere, cu citarea părților". Art. 56 C. com. prevede: "Dacă un

act este comercial numai pentru una din părți toți contractanții sunt supuși în

ceea ce privește acest act, legii comerciale.." iar, potrivit art. 720

10

C. proc. civ., "Litigiile privind desfășurarea activității în scopul

privatizării prin înstrăinare de bunuri ori alte valori din patrimoniul

societăților comerciale sau al altor persoane juridice cu capital de stat,

precum și litigiile privind drepturile și obligațiile contractate în cadrul

acestei activități se soluționează de către instanțele care au competența de

judecată a proceselor și cererilor în materie comercială, potrivit

dispozițiilor procedurale aplicabile în această materie".

Față de dispozițiile

învederate mai sus, cât și de temeiul de drept invocat în susținerea cererii de

chemare în garanție, respectiv art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

recurenta pârâtă solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor și

trimiterea cererii de chemare în garanție pentru rejudecare către instanța

competentă, respectiv Tribunalul București, secția a VI-a civilă (instanța

competentă să judece litigiile dintre profesioniști).

De asemenea, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta pârâtă

arată că hotărârea criticată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită

a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată.

Ca o chestiune

prealabilă, recurenta pârâtă arată că nu pot fi considerate ca temeinice

reținerile instanței de apel cu privire la puterea de lucru judecat în privința

excepțiilor invocate și respinse în apel, cu motivarea că pârâta nu a formulat

apel împotriva Sentinței nr. 1609/2011, deoarece acesta ar fi fost respins ca

lipsit de interes, iar caracterul de ordine publică al acestora și caracterul

devolutiv al apelului, impunea reexaminarea lor.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta pârâtă susține că

hotărârea criticată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 din

Legea nr. 146/1997, astfel încât, în mod nelegal, a fost respinsă excepția

netimbrării cererii la valoarea pretențiilor, invocată atât prin întâmpinarea

de la fond, cât și prin cea din apel. Susține că cererea de acordare a

despăgubirilor a fost întemeiată pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997, intimata-reclamantă nebeneficiind de scutire la plata taxei de

timbru și a timbrului judiciar, situație față de care se impune admiterea

recursului și anularea cererii de chemare în judecată ca netimbrată, conform

dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997.

Recurenta pârâtă

arată că mod netemeinic și nelegal a fost respinsă excepția lipsei calității

procesuale active raportat la aplicabilitatea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997. Astfel, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că,

din tot probatoriul administrat, nu a rezultat calitatea procesuală a SC H.L.B.

SRL raportată la faptul că A.A.A.S. (prin antecesorul sau) este entitatea

juridică care a încheiat contractul de privatizare al SC C.H.I.R. SA.

Având în vedere

caracterul de excepție de ordine publică a acesteia, recurenta arată că

înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive a A.A.A.S.

(fosta A.V.A.S.), critici ce au fost invocate în susținerea excepției lipsei

calității procesuale active a reclamantei, dar care fac referire strictă la

calitatea procesuală a instituției, care nu a fost cea care a privatizat SC L.

SA București. Nu A.V.A.S. este cea care a privatizat - prin încheierea

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni - ca element determinant al

răspunderii - societatea care poate pretinde respectivele despăgubiri, în speță

nefiind aplicabile dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Este adevărat ca în data de 4 noiembrie 1999 a fost încheiat contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 4 noiembrie 1999, prin care F.P.S. (antecesor

al A.A.A.S.) a vândut pachetul de acțiuni, reprezentând 42,869% din capitalul

social al SC L. SA, către SC C.H.M. SRL. Însă, ca urmare a neexecutării

corespunzătoare a obligațiilor contractuale, acesta a fost reziliat la data de

10 martie 2000, acțiunile SC L. SA revenind A.V.A.S. După data de 17 ianuarie

2001, având în vedere O.U.G. nr. 7/2001, aprobată prin Legea nr. 276/2001,

Anexa nr. 2, pct. 2, A.V.A.S. a transferat acțiunile pe care le deținea la SC

L. SA, către M.T. încât calitatea de instituție publică implicată în

privatizarea SC L. SA a dobândit-o M.T., prin succesorul legal al acestuia -

actuala A.N.T. De asemenea, învederează că în conformitate cu dispozițiile

O.U.G. nr. 88/1997/R și Legea nr. 137/2002, în exercitarea acestui drept real,

atribuții legale de privatizare au fost date și în competența altor ministere

M.E.C. prin Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie

(O.U.G. nr. 101/2006), M.A.D.R. (Legea nr. 268/2001, O.U.G. nr. 198/1999), M.T.C.,

M.T. În susținerea acestei excepții invocă și considerentele Deciziei nr.

2178/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - din dosarul de revendicare,

din care este disjuns prezentul dosar - din care rezultă că C.H.I.R. SA a

aportat o serie de bunuri la capitalul social al SC H.L. SRL - societate nou

înființată. Faptul ca SC C.H.I.R. SA - societate cu capital integral privat - a

subscris la înființarea unei alte societăți private - SC H.L.B. SRL, prin aport

cu bunurile care au fost ulterior restituite foștilor proprietari, nu poate

duce la concluzia că ar deveni aplicabile dispozițiile art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997 modificată. În această situație, societatea evinsă putea

acționa doar împotriva celui care a aportat bunul respectiv, conform

dispozițiilor Legii nr. 31/1990/R, în temeiul răspunderii acționarului față de

societatea constituită.

Un alt motiv de

nelegalitate, întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, constă

în încălcarea dispozițiilor art. 721

1

C. proc. civ. și art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 cu ocazia respingerii excepției prematurității cererii

de chemare în garanție. La dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi privind

efectuarea procedurii prealabile, procedură impusă imperativ de dispozițiile

art. 720

1

C. proc. civ., având în vedere caracterul de litigiu între

profesioniști al cererii de chemare în garanție, dar și faptul că această

cerere a fost introdusă înainte de obținerea unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile. În consecință, instanțele de apel și de fond au

considerat, cu încălcarea dispozițiilor alin. (3) ale art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997, că părțile sunt în stare de divergență, fără ca între

acestea să fi existat în prealabil și obligatoriu o discuție raportat la

pretențiile SC H.L.B. SRL și fără să fie dovedită legătura între cele două

entități.

Tot ca motiv de

nelegalitate, recurenta pârâtă arată că sunt aplicabile dispozițiile art. 304

pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, hotărârea criticată fiind pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor art. 114

1

, coroborat cu art. 132 C. proc.

civ. Astfel, în mod nelegal a fost respinsă excepția tardivității cererii de

întregire a acțiunii deoarece termenul pentru modificarea/întregirea cererii

s-a împlinit la prima zi de înfățișare. Raportat la data înregistrării cererii

de chemare în garanție (aceasta fiind disjunsă de Înalta Curte de Casație și

Justiție), cererea nu mai poate fi modificată/întregită, decât cu respectarea

termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ. Întregirea cererii formulată de

SC H.L.B. SRL fost depusă tardiv, motiv pentru care solicită admiterea

recursului și respingerea cererii de chemare în garanție ca tardivă.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta pârâtă arată că

instanța de apel, obligând la plata despăgubirilor raportat la valoarea

contabilă a imobilului în litigiu, deși intimata-reclamantă a solicitat

valoarea de piață a imobilului, a încălcat limitele învestirii încât se impune

admiterea recursului, modificarea hotărârii și respingerea apelului ca nefondat

cu menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală.

Un alt motiv de

nelegalitate, prin prisma art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, îl

constituie încălcarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată. Acest text prevede obligația instituțiilor publice de a asigura

repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate pentru

restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, prin

plata unei despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului

cauzat. Potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 32

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, rămân aplicabile numai

pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea

în vigoare a prezentei legi. În prezenta cauză, intimata-reclamantă nu a

exhibat niciun înscris și nu a pus în discuție existența vreunui contract de

vânzare-cumpărare de acțiuni, valabil încheiat și apt a produce efecte juridice

între antecesorul subscrisei (F.P.S.) și societatea în cauză, așa încât se

observă inexistența coordonatei temporale precise referitoare la privatizarea

despre care se face vorbire și la instituția care a efectuat privatizarea prin

vreuna din metodele prevăzute de art. 43 alin. (1) și art. 13 din O.U.G. nr.

88/1997.

Intimata-reclamantă

trebuia să probeze un aspect obligatoriu - dovada existenței privatizării

efectuate de A.V.A.S., precum și faptul că imobilul pierdut de societate era

cuprins în capitalul social al acesteia, imobil în considerarea valorii căruia

au fost emise acțiuni. Doar un imobil aflat în capitalul social ar fi

influențat valoarea acțiunilor și implicit prețul încasat pe acestea.

Față de incidența

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 este evident că instanța era datoare

să stabilească la nivel conceptual, conținutul noțiunii de

"privatizare", să verifice dacă intimata-reclamantă este o societate

privatizată ori în curs de privatizare și să stabilească modalitatea de

privatizare și momentul la care aceasta ar fi intervenit. Neidentificarea de

către instanță a acestor elemente echivalează cu lipsa verificării calității

procesuale active a intimatei-reclamante.

Acest aspect prezintă

relevanță în considerarea art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, conform cu

care prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 "rămân

aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate

înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi. Raționamentul legiuitorului de

despăgubire îi reprezintă faptul că statul a înțeles să transfere proprietatea

asupra bunurilor proprietate de stat (la momentul când societatea comercială

era neprivatizată) în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de

proprietate asupra acțiunilor se transmite (ce aveau ca substanță aportul în natură

al statului cu valoarea acelui bun) reprezentându-l contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni - inexistent în cauză. Astfel, putem avea, pe de o

parte, valoarea aportului statului la capitalul social al societății

privatizate cu valoarea imobilului iar, pe de altă parte, prețul contractual -

inexistent în cauză, față de care societatea privatizată ar putea solicita

respectivele despăgubiri. Prejudiciul cauzat se raportează la proporția dintre

valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social (reprezentat prin

acțiuni), la care va aplică procentul de capital vândut - inexistent în cauză,

iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la prețul încasat

inexistent în cauză. Astfel, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Invocând de asemenea

dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta pârâtă arată că

hotărârea este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 93 din Tratatul C.E.

și celorlalte dispoziții comunitare, având în vedere caracterul obligatoriu și

de imediată aplicare al acestora, prin prisma art. 20 alin. (2) și art. 148

alin. (2) din Constituția României, de care este ținută orice instanță în

dezlegarea pricinilor, pentru a evita o nerespectare a normelor comunitare, ce

ar putea conduce la declanșarea unei proceduri de infrigement împotriva

Statului Român.

Principiul

priorității este consacrat atât de dreptul comunitar, cât și de tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Drepturile și libertățile fundamentale conținute de C.E.D.O. sunt cuprinse și

în Carta Drepturilor Fundamentale, Carta garantând atât drepturile fundamentale

ale cetățenilor Uniunii Europene, cât și drepturi de natură procesuală.

Aplicabilitatea

directă a dreptului comunitar înseamnă aplicarea deplină și uniformă a

reglementărilor sale în toate statele membre (T. II), instanțele naționale

având obligația să asigure efectul direct deplin înlăturând orice normă

contrară internă (T. III), respectarea acestui principiu decurgând din ordinea

juridică comunitară care a devenit parte integrantă a ordinii juridice a

statelor membre (cauza Costa).

În lumina normelor

comunitare, atunci când analizează prejudiciul solicitat, instanța urmează a se

raporta la Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la

ajutoarele de stat de către instanțele naționale (2009/C 85/01) prin care, la

art. 2.1.3 - Rolul Comisiei și al instanțelor naționale, pct. 19 Comisia

Europeană precizează: "C.J.C.E. a confirmat în mod repetat ca atât instanțele

naționale, cât și Comisia, joacă roluri esențiale, dar distincte, în contextul

aplicării normelor privind ajutoarele de stat". Instanța națională

analizează dacă măsurile deduse judecății sunt sau nu ajutoare de stat,

respectiv dacă măsura îndeplinește cumulativ cele 4 criterii prezentate mai

jos, iar rolul Comisiei Europene este acela de a analiza compatibilitatea

măsurilor de ajutor de stat.

Se invocă și

prevederile imperative ale obligației din art. 931 din Tratatul de Aderare,

respectiv aceea de a nu plăti un ajutor de stat înainte ca, Comisia Europeană

să-l autorizeze. Astfel, având în vedere că România s-a obligat să respecte

regula de "status quo" prevăzută de art. 88, alin. (3) respectiv să

nu pună în aplicare nicio măsură susceptibilă de ajutor de stat până la

pronunțarea unei decizii finale de către Comisia Europeană, că nu mai pot fi

notificate Consiliului Concurenței care nu mai are competențe de autorizare și

nici Comisiei Europene, care nu are competențe să se pronunțe asupra unor posibile

măsuri de ajutor instituite într-un stat membru înainte de aderare, dreptul la

solicitarea despăgubirilor fiind născut după rămânerea irevocabila a hotărârii

judecătorești de restituire în natură (4 octombrie 2005), se impune ca în

temeiul Comunicării, instanța să analizeze și să se asigure că Statul Membru

își respectă obligațiile procedurale, existând pericolul unei supracompensări a

pierderilor suferite de societate, ce pot fi încadrate ca măsuri de ajutor de

stat.

Astfel, pentru sumele

solicitate de reclamantă, instanțele trebuiau să constate că A.A.A.S. ar plăti

un ajutor de stat fără respectarea obligației prevăzută la art. 88 alin. (3)

din Tratatul de Aderare, întrucât măsura nu a fost notificată. Obligația de

status quo în temeiul art. 88 alin. (3) din Tratatul C.E. este o normă direct

aplicabilă de drept comunitar, care este obligatorie pentru autoritățile din

toate statele membre și care neaplicată ar conduce la încălcarea prevederilor

Tratatului, deschizând posibilitatea declanșării procedurii de infringement

împotriva României.

Conform art. 2.2,

rolul instanțelor naționale în aplicarea art. 88 alin. (3) din Tratatul C.E. -

ajutoare de stat ilegale, pct. 26, "Printre măsurile reparatorii pe care

le pot dispune instanțele naționale se numără: împiedicarea plății ajutoarelor

ilegale; recuperarea ajutoarelor ilegale (indiferent de compatibilitate);

recuperarea dobânzilor corespunzătoare unei perioade de ilegalitate;

despăgubiri pentru concurenți și alți terți și măsuri provizorii împotriva

ajutoarelor ilegale. În art. 2.2.1. din Comunicarea Comisiei - împiedicarea

plății ajutoarelor ilegale, la pct. 28 se precizează: "Instanțele

naționale sunt obligate să protejeze drepturile justițiabililor afectate de

încălcarea obligației de a nu pune în aplicare măsurile preconizate. Prin

urmare, instanțele naționale trebuie să impună toate consecințele juridice

corespunzătoare și, atunci când urmează să se plătească un ajutor ilegal, ele

sunt obligate să împiedice efectuarea acestor plăți.

Din perspectiva ajutorului

de stat, sumele pe care A.A.A.S. este obligată să le plătească SC H.L.B. SRL

pot fi ajutor de stat, fiind îndeplinite cumulativ toate elementele care indică

dacă o măsură este sau nu ajutor de stat, respectiv: a) să implice resursele

statului - condiție îndeplinită, deoarece A.A.A.S. este o instituție publică

ale cărei venituri se varsă la bugetul de stat; b) să fie selectivă - condiție

îndeplinită, deoarece beneficiarul este doar SC H.L.B. SRL; c) să distorsioneze

concurența - condiție îndeplinită, deoarece celelalte societăți cu obiect de

activitate similar nu primesc acești bani; d) să existe un beneficiu - condiție

îndeplinită, întrucât societatea beneficiază de o sumă de bani pentru care nu a

prestat niciun serviciu, pentru care nu plătește nicio dobândă, pentru că nu

trebuie să o ramburseze și pe care o poate folosi cum dorește, (inclusiv în a-i

transfera în alte afaceri), cum de altfel s-a întâmplat în cazuri similare

analizate de instanță.

În aceste condiții,

în situația în care se solicită plata acestei sume de la A.A.A.S., ar fi

necesară o notificare, a unui posibil ajutor de stat, către Comisia Europeană,

întrucât de la data de 1 ianuarie 2007 aplicabilitatea Legii nr. 143/1999 a

încetat în ceea ce privește autorizarea măsurilor de ajutor de stat, analiza cu

privire la compatibilitatea măsurilor de ajutor de stat fiind exclusiv a

Comisiei Europene. Astfel, în competența instanțelor naționale este analiza

măsurilor și stabilirea caracterului de ajutor de stat, conform Comunicării

Comisiei nr. 2007/C 272/05, iar atunci când nu are suficiente elemente, aceasta

poate solicita sprijinul Comisiei Europene sau emiterea unei hotărâri

preliminare de la Curtea Europeană de Justiție.

Tot ca motiv de

nelegalitate, prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, recurenta

pârâtă arată că hotărârea criticată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor

Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011, a completului competent să judece

recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

Dosarul nr. 16/2011. Prin soluția pronunțată în recursul în interesul legii se

stabilește obligația instituției publice de a plăti despăgubirile actualizate

la momentul plății. Instanța trebuia să acorde valoarea contabilă a imobilului

la data predării bunului către foștii proprietari, cu mențiunea că acea sumă

urmează a fi actualizată la momentul plății. Astfel, în mod nelegal s-a dispus

ca, pe lângă pretinsa valoare contabilă a imobilului, să se plătească

actualizarea sumei respective pentru perioada dintre data la care a fost predat

imobilul foștilor proprietari și data stabilită de instanță, până la care s-a

calculat actualizarea. În mod legal, suma prevăzută în titlu urma să fie

actualizată cu indicele de inflație la momentul plății sau la momentul punerii

în executare a hotărârii - direct de către executorul judecătoresc - potrivit

art. 371

2

alin. (3), teza finală din C. proc. civ. 1865. Astfel,

aplicarea actualizării cu indicele de inflație asupra unei sume deja

actualizate este nelegală, acea actualizare putând fi aplicată doar sumei

inițiale (existente în contabilitate la data predării efective).

Recursul formulat de

recurenta reclamantă este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Curtea apreciază că

instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 330

7

alin. (2)

și (4) din C. proc. civ. de la 1865. Potrivit alin. (2), decizia se pronunță

numai în interesul legii și nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești

examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese iar, potrivit

alin. (4), dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie

pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României.

Soluția instanței de

apel pronunțată în data de 4 martie 2014, ce face obiectul recursului de față,

este ulterioară publicării Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

18/2011 în M. Of. (26 decembrie 2011). În consecință, pentru această instanță

decizia era obligatorie, potrivit dispozițiilor alin. (4) al art. 330

7

din C. proc. civ. Instanța de apel, și în special în virtutea caracterului

devolutiv al căii de atac, nu putea înlătura aplicarea interpretării date de

Înalta Curte de Casație și Justiție dispozițiilor art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin

Legea nr. 99/1999. Faptul că soluția primei instanțe a fost anterioară

publicării deciziei date în recurs în interesul legii în M. Of. nu presupune

încălcarea principiului neretroactivității. Nu este vorba de principiul

neretroactivității legii deoarece dezlegarea dată în recursul în interesul

legii nu este normă de drept. În cadrul mecanismului de unificare Înalta Curte

de Casație și Justiție nu creează norme de drept ci dă doar interpretare unui

text de lege, preexistent, pornind de la interpretarea neunitară dată de

instanțele judecătorești, interpretare care devine obligatorie pentru toate

instanțele.

În ce privește alin.

(2) al art. 330

7

din C. proc. civ. de la 1865, potrivit căruia

interpretarea obligatorie dată de instanța supremă nu are efecte asupra

hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din

acele procese, trebuie interpretat în sensul că decizia dată în recurs în

interesul legii nu are efecte asupra acelor hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile care au stat la baza recursului în interesul legii (care au

făcut obiectul examinării sub aspectul practicii neunitare de către instanța de

recurs în interesul legii) și pe care instanța supremă le-a avut în vedere la

pronunțarea deciziei. Decizia este însă obligatorie pentru toate instanțe de la

data publicării, acestea fiind obligate să dea acea interpretare textului de

lege în toate procesele în curs de soluționare, cât și în cele ce se vor

declanșa ulterior publicării deciziei în M. Of.

Astfel, în mod corect

instanța de apel a respins această apărare a pârâtei și a aplicat în speță

dezlegarea de principiu dată de instanța supremă în recursul în interesul

legii, asupra problemei de drept în discuție.

Faptul că instanța de

fond a dat o altă interpretare textului de lege iar instanța de apel avea la

îndemână soluția de principiu dată prin recursul în interesul legii, denotă

tocmai că instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare greșită a legii

care trebuia îndreptată în calea de atac a apelului.

Nu se poate susține

că, aplicând îndrumările obligatorii din recursul în interesul legii, instanța

de apel a aplicat doar parțial principiul reparării integrale a prejudiciului,

care trebuie să reprezinte valoarea reală a imobilului. Înalta Curte de Casație

și Justiție nu creează lege ci, în cadrul mecanismului de unificare, dă doar

interpretare legii. Judecătorul este obligat să se supună legii în vigoare la

data la care reclamanta a pierdut proprietatea ca urmare a acțiunii în

revendicare. Faptul că o lege ulterioară ar fi stabilit un alt mecanism de

despăgubire nu poate determina judecătorul să aplice acel mecanism sau să

aplice vechea normă "creator, raportat la noile modalități de despăgubire

legiferate de legiuitor" cum solicită recurenta, căci acesta ar semnifica

aplicarea retroactivă a legii. Principiul nediscriminării invocat de recurentă,

astfel cum este reglementat de art. 16 din Constituție presupune aplicarea

egală a aceleiași legi față de toți subiecții de drept. Deciziile Curții

Constituționale nr. 148/2001 și 685/2012 invocate de recurenta reclamantă nu

sunt aplicabile speței ele tratând probleme diferite, vizând

neconstituționalitatea unor norme de drept diferite și nu a textului de lege

aplicabil cauzei de față încât, chiar dacă au la bază principiul

nediscriminării, nu au relevanță asupra soluției în cauza pendinte. Oricum art.

6 și art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 invocate de recurentă, cu

motivarea că ar crea un mecanism de despăgubire complet, reglementează o altă

chestiune și anume modul de evaluare a imobilelor ce nu pot fi restituite în

natură în vederea stabilirii cuantumului despăgubirii pentru proprietarul

deposedat ilegal de statul comunist. Or, situația recurentei este cu totul

alta, ea a pierdut bunul ca urmare a restituirii în natură către vechiul

proprietar și trebuie despăgubită de statul care a privatizat societatea.

Astfel, corect

instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr.

88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea

nr. 99/1999 și a stabilit despăgubirile în raport de valoarea contabilă a

imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii

efective a bunului din patrimoniul societății reclamante.

Recursul formulat de

recurenta pârâtă A.A.A.S. este fondat pentru cele ce se vor arăta în

continuare:

Motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 din C. proc. civ. de la 1865,

potrivit cărora instanțele au încălcat normele de competență materială nu poate

fi primit. De fapt, recurenta pârâtă invocă încălcarea competenței funcționale

a instanțelor, pe care a invocat-o și la instanța de fond, susținând că cererea

de chemare în garanție trebuia soluționată de secția comercială a tribunalului

(iar apelul de secția comercială a curții de apel), potrivit dispozițiilor art.

43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2004

și art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002.

Prin Decizia nr.

2178/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost soluționată

irevocabil acțiunea în revendicare, s-a trimis cauza la Tribunalul București

pentru soluționarea cererii de chemare în garanție, fără însă ca instanța de

recurs să indice secția către care face trimitere.

Prima instanță, în

rejudecare, prin încheierea din 5 septembrie 2011, a respins excepția de

necompetență funcțională iar excepția nu a mai putut fi invocată în apel

întrucât pârâta nu avea interesul de a declara apel față de soluția de

respingere a cererii de chemare în garanție. Apărarea a fost însă menținută

prin întâmpinare. Astfel, motivul de nelegalitate poate fi invocat în recurs,

fără a se putea reține că a fost formulat omisso medio.

Curtea constată că

excepția de necompetență funcțională este nefondată, fiind soluționată corect

de prima instanță. Cererea de chemare în garanție a fost formulată ca o cerere

incidentală în cadrul procesului de revendicare (cererea principală). Potrivit

dispozițiilor art. 17 din C. proc. civ., cererile incidentale sunt î