ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3162/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Fondul și considerentele instanței de fond. Prin Decizia civilă nr. 2178 din 8 martie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 37364/1/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 182 din 10 februarie 2004 a Curții de Apel București și a modificat decizia în sensul că a admis apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 247 din 6 martie 2001 pe care a desființat-o, a admis acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâta SC H.L.B. SRL (continuarea în proces a pârâtei SC C.H.I.R. SA) să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, bd. M., sector 1 (clădirea H.L. și Ș.L.

și terenul aferent de 3.674 mp), precum și imobilul situat în București, str. C.A.R., sector 1 (C.L. și teren aferent în suprafață de 1.773 mp) și a trimis cauza la Tribunalul București pentru soluționarea cererii de chemare în garanție a A.V.A.S. Prin cererea de chemare în garanție au fost solicitate despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat ca urmare a restituirii imobilului litigios. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997. După trimiterea dosarului pentru judecarea cererii de chemare în garanție, la data de 29 ianuarie 2010, pârâta A.V.A.S. a depus întâmpinare prin care a invocat anumite excepții iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

La data de 9 martie 2011, reclamanta a precizat temeiul de drept al cererii de chemare în garanție invocând art. 32 4 din Legea nr. 99/1999, Legea nr. 15/1999, H.G. nr. 834/1991, H.G. nr. 403/2000, art. 21 și art. 27 din Legea nr. 10/2001, art. 480, art. 969, art. 970, art. 998 art. 999, art. 1337, art. 1341 C. civ., dezvoltând motivarea în fapt în raport de normele dreptului european. La data de 1 septembrie 2011, pârâta a depus o completare la întâmpinare invocând excepția tardivității formulării cererii de întregire și excepția de inadmisibilitate, solicitând suspendarea cauzei conform art. 244 alin. (1) C. proc. civ. Prin încheierea din 5 septembrie 2011 instanța a respins excepția de necompetență funcțională și excepția netimbrării cererii pentru argumentele menționate în considerentele încheierii.

Prin Sentința civilă nr. 1609 din 3 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție pentru considerentele care urmează: Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, s-a reținut că aceasta a fost stabilită în mod irevocabil prin Decizia nr. 2178 din 8 martie 2007 și a intrat în puterea lucrului judecat, iar în raport de acest aspect, ce nu mai poate fi din nou pus în discuție, se vor analiza pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată. În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a cererii pe motiv că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 32 4 din Legea nr. 99/1999, Tribunalul a apreciat că analiza pretențiilor în raport de aceste prevederi legale, presupune temeinicia sau netemeinicia cererii și nu inadmisibilitatea.

Astfel, analizând fondul cauzei, Tribunalul a constatat că, prin Decizia civilă nr. 2178 din 8 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamata din prezenta cauză a fost obligată, în urma admiterii acțiunii în revendicare pe dreptul comun, să lase în deplină proprietate și posesie imobilul litigios. În susținerea cererii au fost invocate ca temei de drept, printre altele, și dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999, potrivit cărora, instituțiile statului implicate în privatizare vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Tribunalul, din analiza prevederilor anterior menționate, a constatat că despăgubirea trebuie să reprezinte aceeași proporție pe care valoarea activului respectiv o avea în patrimoniul societății ale cărei acțiuni au fost cumpărate prin contractul de privatizare la momentul cumpărării, actualizată în raport de coeficientul de reevaluare a construcțiilor și terenurilor. Susținerile reclamantei, potrivit cărora prejudiciul trebuie să fie stabilit la valoarea de circulație a imobilului, având în vedere dispozițiile dreptului comun referitoare la evicțiune, nu au fost primite întrucât, din analiza dispozițiilor art. 134 alin. (4) C. civ.

coroborat cu art. 1344 C. civ., se reține că vânzătorul este obligat, în caz de evicțiune totală, să plătească cumpărătorului diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, dată care, în speță, s-a produs la 8 martie 2007 prin pronunțarea Deciziei civile nr. 2178 de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, raportul de expertiză extrajudiciară depus de către reclamantă în susținerea pretențiilor nu poate fi reținut atâta timp cât acesta nu a stabilit diferența între prețul și sporul de valoare dobândit de imobilul restituit între momentul încheierii contractului de privatizare și data de 8 martie 2007 când s-a produs evicțiunea.

Referitor la susținerea că, în speță, au prioritate normele dreptului european, instanța a arătat că acest aspect nu poate fi reținut întrucât nu se poate constata o neconcordanță între aceste norme și legile interne, legiuitorul având cadrul legislativ necesar rezolvării problemei invocate de către reclamantă fără a se putea reține că prin normele legislative s-ar putea încălca dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. În același timp, nu a fost reținut ca temei de drept nici art. 21 și art. 27 din Legea nr. 10/2001, referitoare la procedura restituirii imobilelor, având în vedere că, în speță, nu se pune în discuție o asemenea procedură iar, pe de altă parte, cererea reclamantei a fost formulată în raport de cererea principală care a avut ca obiect acțiunea de revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

și fără a fi invocate dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001. Apelul și considerentele instanței de apel. Împotriva sentinței a formulat apel reclamanta. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de reclamantă, având în vedere dispozițiile art. 295 din C. proc. civ., înscrisurile și concluziile expertizelor tehnice administrate în apel, instanța de apel a apreciat că apelul este întemeiat pentru considerentele care urmează: Prin cererea de chemare în garanție formulată la data de 19 septembrie 2000, SC C.H.I.R. SA a solicitat F.P.S (actual A.A.A.S.) obligarea la plata sumei de 826.770.000.000 ROL în temeiul obligației de garanție prevăzută de art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, completată și modificată prin Legea nr. 99/1999.

Prin Decizia civilă nr. 2178 din 8 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, așa cum de altfel a constat și instanța de fond, a dezlegat cu putere obligatorie pentru instanța de trimitere, aspectul calității procesuale active a SC L. și, respectiv, al calității procesual pasive al A.V.A.S., relativ la judecata cererii de chemare în garanție (SC L. se află în proces în locul SC C. SA încă din 12 aprilie 2006 când instanța de recurs a dispus introducerea sa în cauză). Cu referire la excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinarea formulată în cadrul apelului pendinte, Curtea a reținut că excepțiile mai sus enumerate au primit o rezolvare din partea primei instanțe; având în vedere caracterul lor de excepții de ordine privată, precum și faptul că pârâta nu a promovat apel, soluția instanței relativ la apărările formulate de această parte a dobândit caracter definitiv.

Mai mult, excepția necompetenței funcționale a primei instanțe, excepția netimbrării cererii, ori excepția prematurității și inadmisibilității acesteia au fost tranșate și de instanțele de control judiciar anterioare (Înalta Curtea de Casație și Justiție în recurs, ori în cadrul contestației în anulare) din perspectiva art. 17 din C. proc. civ. (încheierea de ședință de la 12 decembrie 200 pronunțată de Tribunalul București în dosarul de revendicare - Dosar nr. 3343/2000). Chiar și în aceste condiții, intimata nu indică, spre exemplu, vătămarea ce i-a fost produsă prin așa zisa întregire a cererii de chemare în garanție, în contextul în care această cerere, pe de o parte, i-a fost comunicată pentru a se putea formula apărări în litigiu iar, pe de altă parte, nu presupune o cerere de modificare în accepțiunea art. 112 - 132 din C. proc.

civ. Revenind la fondul litigiului dedus judecății, Curtea a reținut că, prin decizia de casare mai sus menționată, Înalta Curte de Casație a statuat asupra temeiniciei acțiunii în revendicarea bunurilor aflate în patrimoniul SC L. SA și a dispus, pe cale de consecință, restituirea lor către adevărații proprietari. S-a avut în vedere, în procedura de comparație a titlurilor exhibate, că titlul statului nu este valabil, că imobilul a fost preluat abuziv și că la rândul său, statul nu putea transfera, în mod valabil, proprietatea către alți subdobânditori. Imobilele care alcătuiesc C.H.L. respectiv, H.L., Ș.L. și C.L., au fost aportate la capitalul social al SC H.L.B. SRL, de către asociata sa unică C.H.I.R.

SA, conform actului constitutiv al societății. La rândul său, SC C.H.I.R. SA a dobândit imobilele în proprietate, acestea fiind aportate de către societatea SC L. SA și s-au aflat până la data de 25 septembrie 1990 în administrarea I.T.H.R. București. Prin H.G. nr. 1041/1990 întregul C.H.L. a trecut în proprietatea SC L. în baza Ordinului M.C.T. nr. 154/1991. Prin Ordinul nr. 154/1991 al M.C.T., SC L. a devenit proprietara bunurilor aflate în administrarea sa, inclusiv a C.H.L. SA, în baza H.G. nr. 834/1991. M.C.T. a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente. La 7 noiembrie 2005, prin actul constitutiv, s-a înființat SC H.L.B. SRL la care asociat unic este SC C.H.I.R.

SA iar imobilele din C.H.L. au fost aportate la capitalul social al SC H.L.B. SRL. Prin Decizia nr. 2178 din 8 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanta fost evinsă de H.L., Ș.L. și C.L. precum și de terenul aferent în suprafață de 3.347 mp, bunurile fiind retrocedate moștenitorilor foștilor proprietari. Dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, nu trimit, într-adevăr, la o modalitate concretă în care se realizează despăgubirea în cazul special de evicțiune reglementat prin normele legale menționate care conferă calitate procesuală pasivă ope legis A.V.A.S., în calitate de reprezentant al statului în procesul de privatizare.

Ipoteza normei legale în discuție se regăsește și în speța dedusă judecății în prezentul apel, reclamanta fiind evinsă prin admiterea acțiunii în revendicare a foștilor proprietari. Culpa reclamantei nu a fost reținută în procedura judiciară prin care s-au examinat titlurile de proprietate și unde s-a statuat că titlul statului nu este valabil. În aceste condiții, se declanșează de drept, în puterea legii speciale, obligația de garanție a statului, prin reprezentantul său legal în procedura de privatizare a societăților comerciale. Dispozițiile legale reținute au caracter derogatoriu de la norma de drept civil reprezentată prin dispozițiile art. 1337 din C. civ.; în forma în care au fost redactate și care era în vigoare la data formulării acțiunii, ele neindicând modalitatea în care, în lipsa acordului părților interesate, instanțele erau chemate să cuantifice despăgubirile cauzate prin evicțiune.

Astfel, instanța de apel a avut în vedere soluția pronunțată prin Decizia nr. 18/2001 de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat, cu putere obligatorie, că în aplicarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

S-a reținut că acțiunile SC L. SA au fost transmise conform Legii nr. 15/1990, în proporție de 30% către Agenția pentru privatizare iar 70% către F.P.S. iar privatizarea a avut loc în anul 1993. La 22 februarie 1994 capitalul social al SC S.L. SA s-a majorat prin aportul în natură al imobilelor din litigiu.

Despăgubirile solicitate de apelantă, prin raportare la valoarea de circulație a bunurilor, nu pot fi acordate deoarece capitalul social este fix, el corespunzând valorii aporturilor în numerar și în natură aduse de asociați, cu mențiunea că aporturile în natură, în lipsa unei stipulații contrare, intră în patrimoniul societății (în situația societăților comerciale privatizate, foste unități de stat, nici nu există aporturi în natură ale asociaților la constituirea lor, patrimoniul acestora fiind format din bunurile date în administrare sau în folosință în perioada anterioară anului 1990). În măsura în care despăgubirile ar fi achitate la nivelul valorii de piață a activului retrocedat, societatea nu ar putea înscrie în capitalul său social decât valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv valoarea sa contabilă, pentru a menține în acest fel capitalul social.

Pentru suma ce excede acestei valori contabile societatea ar trebui să declanșeze procedura de majorare a capitalului social, cu consecința legală a emiterii de noi acțiuni. Or, scopul legiuitorului în reglementarea posibilității de plată a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectată în activele societății. Stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăților comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde și dezideratului de respectare a accepțiunii noțiunii de "bun", reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, criticilor invocate de apelantă din această perspectivă, a respectării dispozițiilor convenționale, s-a răspuns tot prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii cu aplicabilitate în speța dedusă judecății. Instanța supremă a reținut că instanța europeană a arătat că, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, ci și în a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri.

Alegerea acestora poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietate sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară celei a bunului de care a fost privat un proprietar. Acest principiu, în accepțiunea instanței europene, este aplicabil cu deosebire în situațiile în care dreptul la indemnizare nu decurge dintr-o privare de proprietate impusă unei persoane de statul în cauză, ci este concepută spre a atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate ce nu este imputabilă acestui stat. Ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării acordate să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție.

Susținerea apelantei relativă la aspectul că instanța poate îndepărta concluziile la care s-a ajuns în urma examinării recursului în interesul legii, motivată de neretroactivitatea acestei decizii, nu au fost primite de instanța de apel cu motivarea că decizia pronunțată în recurs în interesul legii a fost publicată în M. Of. din 26 decembrie 2011, deci ulterior soluționării cauzei în fața primei instanțe de fond dar, instanța de apel nu poate înlătura această decizie deoarece, pe de o parte, judecata în apel este devolutivă iar, pe de altă parte, potrivit cu dispozițiile art. 330 7 din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

Cu privire la obligația judecătorilor de a se conforma jurisprudenței stabilite de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea europeană amintește în Cauza Moșteanu c. România că "reunirea camerelor sau secțiilor unei instanțe este menită să confere o autoritate specială celor mai importante decizii de principiu pe care instanța are datoria să le pronunțe. Această autoritate specială - fiind vorba, ca în speță, de o curte supremă - se impune secțiilor acestei instanțe în calitate de jurisdicții inferioare, fără a aduce totuși atingere dreptului și datoriei lor de a examina în mod absolut independent cazurile concrete care le sunt supuse atenției". În acest context, raportându-se la forma în vigoare a legii la data formulării cererii de chemare în garanție și la data privatizării societății comerciale, instanța de apel a determinat valoarea imobilului din litigiu: H.L.

și terenul aferent în suprafață de 1.447 mp, C.L. construcție și teren aferent în suprafață de 1.310 mp, Ș.L. și terenul aferent în suprafață de 590 mp, conform raportului de expertiză efectuat de ing. N.E., prin stabilirea valorii contabile astfel cum aceasta este reflectată în bilanț, la momentul ieșirii efective a complexului din patrimoniul societății - 8 martie 2007, actualizată cu indicele de inflație la momentul expertizei. Instanța de apel a omologat raportul de expertiză și suplimentul la acesta efectuat de expert F.I. și, pe seama celor două lucrări de specialitate și a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 a obligat intimata la plata către apelantă a valorii imobilelor care aparțin întregului C.H.L.

și a terenului înregistrat în evidențele contabile la momentul ieșirii bunurilor din patrimoniul societății, valoare actualizată cu indicele de inflație la data efectuării raportului de expertiză, și anume suma de 44.251.766,97 ROL. Recursul și soluția instanței de recurs. Împotriva soluției instanței de apel au formulat recurs atât reclamanta cât și pârâta, aceasta din urmă solicitând, în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea executării Deciziei civile nr. 70 A din 4 martie 2014. Cererea de suspendare a executării sentinței recurate a fost respinsă prin încheierea din 3 octombrie 2014, cu motivarea că nu se justifică luarea acestei măsuri, neexistând urgență și acte de executare silită întreprinse.

Recurenta reclamantă SC H.L.B. SRL a invocat ca motive de nelegalitate următoarele aspecte: Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta reclamantă susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor în materia recursului în interesul legii (art. 330 7 ). Arată că decizia pronunțată în recurs în interesul legii era obligatorie de la data publicări sale în M. Of. și că decizia nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Soluția din recursul în interesul legii se aplică numai în situațiile în care în cauză nu s-a pronunțat o soluție, indiferent de stadiul procesual, soluțiile din recursul în interesul legii operând numai pentru viitor.

În cauză, soluția primei instanțe s-a dat la 11 noiembrie 2011 în timp ce decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a publicat la 16 decembrie 2011. Încălcând aceste dispoziții, instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală prin aplicarea eronată a soluției date în recursul în interesul legii. Aplicând retroactiv îndrumările obligatorii din recursul în interesul legii instanța de apel a aplicat doar parțial principiul reparării integrale a prejudiciului care trebuie să reprezinte valoarea reală a imobilului. Arată că prin Legea nr. 165/2013 s-a reglementat o modalitate de despăgubire integrală, diferită de cea stabilită de instanța supremă în recursul în interesul legii, astfel că soluția dată în recursul în interesul legii trebuia aplicată creator, raportat la noile modalități de despăgubire legiferate de legiuitor.

În aceste condiții, nu se pot aplica unități de măsură diferite, în virtutea principiului nediscriminării consacrat de art. 16 din Constituție. În acest sens invocă și Deciziile Curții Constituționale nr. 148/2001 și nr. 685/2012. În susținerea recursului, recurenta reclamantă depune o expertiză extrajudiciară potrivit căreia valoarea minimă reală a despăgubirii este de 11.106.572 euro, încât solicită admiterea recursului, modificarea soluției recurate și obligarea A.A.A.S. la plata sumei de 116.329.969 ROL. Recurenta pârâtă A.V.A.S. a invocat ca motive de nelegalitate următoarele aspecte: Invocând dispozițiile art. 304 pct. 3, 6 și 9 C. proc. civ., recurenta a solicitat în principal admiterea excepției necompetentei materiale a instanțelor care au judecat fondul și apelul cererii de chemare în garanție iar în subsidiar, respingerea pe fond a cererii.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 3 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta pârâtă susține că instanțele au soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, coroborate cu art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, prin respingerea excepției de necompetență materială, ce a fost invocată atât prin întâmpinarea de la fond cât și prin cea din apel. Arată că reclamanta SC H.L.B. SRL și-a întemeiat cererea de chemare în garanție pe dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, precum și pe calitatea de instituție publică implicată în privatizare a A.A.A.S.

(fosta A.V.A.S.) iar potrivit art. 43 alin. (3) din acest act normativ: "Litigiile privind contractele, convențiile, protocoalele și orice alte acte ori înțelegeri, încheiate de către instituțiile publice implicate în scopul de a pregăti, efectua sau finaliza procesul de privatizare a unor societăți comerciale sau grupuri de societăți comerciale, sunt de competența secțiilor comerciale ale instanțelor judecătorești. În plus, potrivit art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2004, "Activitatea A.A.A.S. în domeniul privatizării și monitorizării postprivatizare se desfășoară pe principii comerciale". De asemenea, dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, modificată, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării prevăd că "Cererile prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G.

nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării, ori se valorifică un drept conferit de acestea, sunt de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor și se judecă de urgență și cu precădere, cu citarea părților". Art. 56 C. com. prevede: "Dacă un act este comercial numai pentru una din părți toți contractanții sunt supuși în ceea ce privește acest act, legii comerciale.." iar, potrivit art. 720 10 C. proc.

civ., "Litigiile privind desfășurarea activității în scopul privatizării prin înstrăinare de bunuri ori alte valori din patrimoniul societăților comerciale sau al altor persoane juridice cu capital de stat, precum și litigiile privind drepturile și obligațiile contractate în cadrul acestei activități se soluționează de către instanțele care au competența de judecată a proceselor și cererilor în materie comercială, potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile în această materie". Față de dispozițiile învederate mai sus, cât și de temeiul de drept invocat în susținerea cererii de chemare în garanție, respectiv art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, recurenta pârâtă solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor și trimiterea cererii de chemare în garanție pentru rejudecare către instanța competentă, respectiv Tribunalul București, secția a VI-a civilă (instanța competentă să judece litigiile dintre profesioniști).

De asemenea, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta pârâtă arată că hotărârea criticată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată. Ca o chestiune prealabilă, recurenta pârâtă arată că nu pot fi considerate ca temeinice reținerile instanței de apel cu privire la puterea de lucru judecat în privința excepțiilor invocate și respinse în apel, cu motivarea că pârâta nu a formulat apel împotriva Sentinței nr. 1609/2011, deoarece acesta ar fi fost respins ca lipsit de interes, iar caracterul de ordine publică al acestora și caracterul devolutiv al apelului, impunea reexaminarea lor. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ. de la 1865, recurenta pârâtă susține că hotărârea criticată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, astfel încât, în mod nelegal, a fost respinsă excepția netimbrării cererii la valoarea pretențiilor, invocată atât prin întâmpinarea de la fond, cât și prin cea din apel. Susține că cererea de acordare a despăgubirilor a fost întemeiată pe dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, intimata-reclamantă nebeneficiind de scutire la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar, situație față de care se impune admiterea recursului și anularea cererii de chemare în judecată ca netimbrată, conform dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997. Recurenta pârâtă arată că mod netemeinic și nelegal a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active raportat la aplicabilitatea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997. Astfel, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că, din tot probatoriul administrat, nu a rezultat calitatea procesuală a SC H.L.B. SRL raportată la faptul că A.A.A.S. (prin antecesorul sau) este entitatea juridică care a încheiat contractul de privatizare al SC C.H.I.R. SA. Având în vedere caracterul de excepție de ordine publică a acesteia, recurenta arată că înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive a A.A.A.S. (fosta A.V.A.S.), critici ce au fost invocate în susținerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, dar care fac referire strictă la calitatea procesuală a instituției, care nu a fost cea care a privatizat SC L. SA București.

Nu A.V.A.S. este cea care a privatizat - prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni - ca element determinant al răspunderii - societatea care poate pretinde respectivele despăgubiri, în speță nefiind aplicabile dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997. Este adevărat ca în data de 4 noiembrie 1999 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 4 noiembrie 1999, prin care F.P.S. (antecesor al A.A.A.S.) a vândut pachetul de acțiuni, reprezentând 42,869% din capitalul social al SC L. SA, către SC C.H.M. SRL. Însă, ca urmare a neexecutării corespunzătoare a obligațiilor contractuale, acesta a fost reziliat la data de 10 martie 2000, acțiunile SC L. SA revenind A.V.A.S.

După data de 17 ianuarie 2001, având în vedere O.U.G. nr. 7/2001, aprobată prin Legea nr. 276/2001, Anexa nr. 2, pct. 2, A.V.A.S. a transferat acțiunile pe care le deținea la SC L. SA, către M.T. încât calitatea de instituție publică implicată în privatizarea SC L. SA a dobândit-o M.T., prin succesorul legal al acestuia - actuala A.N.T. De asemenea, învederează că în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997/R și Legea nr. 137/2002, în exercitarea acestui drept real, atribuții legale de privatizare au fost date și în competența altor ministere M.E.C. prin Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie (O.U.G. nr. 101/2006), M.A.D.R. (Legea nr. 268/2001, O.U.G. nr. 198/1999), M.T.C., M.T.

În susținerea acestei excepții invocă și considerentele Deciziei nr. 2178/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - din dosarul de revendicare, din care este disjuns prezentul dosar - din care rezultă că C.H.I.R. SA a aportat o serie de bunuri la capitalul social al SC H.L. SRL - societate nou înființată. Faptul ca SC C.H.I.R. SA - societate cu capital integral privat - a subscris la înființarea unei alte societăți private - SC H.L.B. SRL, prin aport cu bunurile care au fost ulterior restituite foștilor proprietari, nu poate duce la concluzia că ar deveni aplicabile dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată. În această situație, societatea evinsă putea acționa doar împotriva celui care a aportat bunul respectiv, conform dispozițiilor Legii nr. 31/1990/R, în temeiul răspunderii acționarului față de societatea constituită.

Un alt motiv de nelegalitate, întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, constă în încălcarea dispozițiilor art. 721 1 C. proc. civ. și art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 cu ocazia respingerii excepției prematurității cererii de chemare în garanție. La dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi privind efectuarea procedurii prealabile, procedură impusă imperativ de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., având în vedere caracterul de litigiu între profesioniști al cererii de chemare în garanție, dar și faptul că această cerere a fost introdusă înainte de obținerea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În consecință, instanțele de apel și de fond au considerat, cu încălcarea dispozițiilor alin. (3) ale art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, că părțile sunt în stare de divergență, fără ca între acestea să fi existat în prealabil și obligatoriu o discuție raportat la pretențiile SC H.L.B. SRL și fără să fie dovedită legătura între cele două entități. Tot ca motiv de nelegalitate, recurenta pârâtă arată că sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, hotărârea criticată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 114 1 , coroborat cu art. 132 C. proc. civ. Astfel, în mod nelegal a fost respinsă excepția tardivității cererii de întregire a acțiunii deoarece termenul pentru modificarea/întregirea cererii s-a împlinit la prima zi de înfățișare. Raportat la data înregistrării cererii de chemare în garanție (aceasta fiind disjunsă de Înalta Curte de Casație și Justiție), cererea nu mai poate fi modificată/întregită, decât cu respectarea termenului prevăzut de art. 132 C. proc.

civ. Întregirea cererii formulată de SC H.L.B. SRL fost depusă tardiv, motiv pentru care solicită admiterea recursului și respingerea cererii de chemare în garanție ca tardivă. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta pârâtă arată că instanța de apel, obligând la plata despăgubirilor raportat la valoarea contabilă a imobilului în litigiu, deși intimata-reclamantă a solicitat valoarea de piață a imobilului, a încălcat limitele învestirii încât se impune admiterea recursului, modificarea hotărârii și respingerea apelului ca nefondat cu menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. Un alt motiv de nelegalitate, prin prisma art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ. de la 1865, îl constituie încălcarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată. Acest text prevede obligația instituțiilor publice de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate pentru restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, prin plata unei despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat. Potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.

În prezenta cauză, intimata-reclamantă nu a exhibat niciun înscris și nu a pus în discuție existența vreunui contract de vânzare-cumpărare de acțiuni, valabil încheiat și apt a produce efecte juridice între antecesorul subscrisei (F.P.S.) și societatea în cauză, așa încât se observă inexistența coordonatei temporale precise referitoare la privatizarea despre care se face vorbire și la instituția care a efectuat privatizarea prin vreuna din metodele prevăzute de art. 43 alin. (1) și art. 13 din O.U.G. nr. 88/1997. Intimata-reclamantă trebuia să probeze un aspect obligatoriu - dovada existenței privatizării efectuate de A.V.A.S., precum și faptul că imobilul pierdut de societate era cuprins în capitalul social al acesteia, imobil în considerarea valorii căruia au fost emise acțiuni.

Doar un imobil aflat în capitalul social ar fi influențat valoarea acțiunilor și implicit prețul încasat pe acestea. Față de incidența art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 este evident că instanța era datoare să stabilească la nivel conceptual, conținutul noțiunii de "privatizare", să verifice dacă intimata-reclamantă este o societate privatizată ori în curs de privatizare și să stabilească modalitatea de privatizare și momentul la care aceasta ar fi intervenit. Neidentificarea de către instanță a acestor elemente echivalează cu lipsa verificării calității procesuale active a intimatei-reclamante. Acest aspect prezintă relevanță în considerarea art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, conform cu care prevederile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 "rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi. Raționamentul legiuitorului de despăgubire îi reprezintă faptul că statul a înțeles să transfere proprietatea asupra bunurilor proprietate de stat (la momentul când societatea comercială era neprivatizată) în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acțiunilor se transmite (ce aveau ca substanță aportul în natură al statului cu valoarea acelui bun) reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni - inexistent în cauză. Astfel, putem avea, pe de o parte, valoarea aportului statului la capitalul social al societății privatizate cu valoarea imobilului iar, pe de altă parte, prețul contractual - inexistent în cauză, față de care societatea privatizată ar putea solicita respectivele despăgubiri.

Prejudiciul cauzat se raportează la proporția dintre valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social (reprezentat prin acțiuni), la care va aplică procentul de capital vândut - inexistent în cauză, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la prețul încasat inexistent în cauză. Astfel, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997. Invocând de asemenea dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta pârâtă arată că hotărârea este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 93 din Tratatul C.E. și celorlalte dispoziții comunitare, având în vedere caracterul obligatoriu și de imediată aplicare al acestora, prin prisma art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României, de care este ținută orice instanță în dezlegarea pricinilor, pentru a evita o nerespectare a normelor comunitare, ce ar putea conduce la declanșarea unei proceduri de infrigement împotriva Statului Român.

Principiul priorității este consacrat atât de dreptul comunitar, cât și de tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Drepturile și libertățile fundamentale conținute de C.E.D.O. sunt cuprinse și în Carta Drepturilor Fundamentale, Carta garantând atât drepturile fundamentale ale cetățenilor Uniunii Europene, cât și drepturi de natură procesuală. Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar înseamnă aplicarea deplină și uniformă a reglementărilor sale în toate statele membre (T. II), instanțele naționale având obligația să asigure efectul direct deplin înlăturând orice normă contrară internă (T. III), respectarea acestui principiu decurgând din ordinea juridică comunitară care a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre (cauza Costa).

În lumina normelor comunitare, atunci când analizează prejudiciul solicitat, instanța urmează a se raporta la Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanțele naționale (2009/C 85/01) prin care, la art. 2.1.3 - Rolul Comisiei și al instanțelor naționale, pct. 19 Comisia Europeană precizează: "C.J.C.E. a confirmat în mod repetat ca atât instanțele naționale, cât și Comisia, joacă roluri esențiale, dar distincte, în contextul aplicării normelor privind ajutoarele de stat". Instanța națională analizează dacă măsurile deduse judecății sunt sau nu ajutoare de stat, respectiv dacă măsura îndeplinește cumulativ cele 4 criterii prezentate mai jos, iar rolul Comisiei Europene este acela de a analiza compatibilitatea măsurilor de ajutor de stat.

Se invocă și prevederile imperative ale obligației din art. 931 din Tratatul de Aderare, respectiv aceea de a nu plăti un ajutor de stat înainte ca, Comisia Europeană să-l autorizeze.

Astfel, având în vedere că România s-a obligat să respecte regula de "status quo" prevăzută de art. 88, alin. (3) respectiv să nu pună în aplicare nicio măsură susceptibilă de ajutor de stat până la pronunțarea unei decizii finale de către Comisia Europeană, că nu mai pot fi notificate Consiliului Concurenței care nu mai are competențe de autorizare și nici Comisiei Europene, care nu are competențe să se pronunțe asupra unor posibile măsuri de ajutor instituite într-un stat membru înainte de aderare, dreptul la solicitarea despăgubirilor fiind născut după rămânerea irevocabila a hotărârii judecătorești de restituire în natură (4 octombrie 2005), se impune ca în temeiul Comunicării, instanța să analizeze și să se asigure că Statul Membru își respectă obligațiile procedurale, existând pericolul unei supracompensări a pierderilor suferite de societate, ce pot fi încadrate ca măsuri de ajutor de stat.

Astfel, pentru sumele solicitate de reclamantă, instanțele trebuiau să constate că A.A.A.S. ar plăti un ajutor de stat fără respectarea obligației prevăzută la art. 88 alin. (3) din Tratatul de Aderare, întrucât măsura nu a fost notificată. Obligația de status quo în temeiul art. 88 alin. (3) din Tratatul C.E. este o normă direct aplicabilă de drept comunitar, care este obligatorie pentru autoritățile din toate statele membre și care neaplicată ar conduce la încălcarea prevederilor Tratatului, deschizând posibilitatea declanșării procedurii de infringement împotriva României. Conform art. 2.2, rolul instanțelor naționale în aplicarea art. 88 alin. (3) din Tratatul C.E.

- ajutoare de stat ilegale, pct. 26, "Printre măsurile reparatorii pe care le pot dispune instanțele naționale se numără: împiedicarea plății ajutoarelor ilegale; recuperarea ajutoarelor ilegale (indiferent de compatibilitate); recuperarea dobânzilor corespunzătoare unei perioade de ilegalitate; despăgubiri pentru concurenți și alți terți și măsuri provizorii împotriva ajutoarelor ilegale. În art. 2.2.1. din Comunicarea Comisiei - împiedicarea plății ajutoarelor ilegale, la pct. 28 se precizează: "Instanțele naționale sunt obligate să protejeze drepturile justițiabililor afectate de încălcarea obligației de a nu pune în aplicare măsurile preconizate. Prin urmare, instanțele naționale trebuie să impună toate consecințele juridice corespunzătoare și, atunci când urmează să se plătească un ajutor ilegal, ele sunt obligate să împiedice efectuarea acestor plăți.

Din perspectiva ajutorului de stat, sumele pe care A.A.A.S. este obligată să le plătească SC H.L.B. SRL pot fi ajutor de stat, fiind îndeplinite cumulativ toate elementele care indică dacă o măsură este sau nu ajutor de stat, respectiv: a) să implice resursele statului - condiție îndeplinită, deoarece A.A.A.S. este o instituție publică ale cărei venituri se varsă la bugetul de stat; b) să fie selectivă - condiție îndeplinită, deoarece beneficiarul este doar SC H.L.B.

SRL; c) să distorsioneze concurența - condiție îndeplinită, deoarece celelalte societăți cu obiect de activitate similar nu primesc acești bani; d) să existe un beneficiu - condiție îndeplinită, întrucât societatea beneficiază de o sumă de bani pentru care nu a prestat niciun serviciu, pentru care nu plătește nicio dobândă, pentru că nu trebuie să o ramburseze și pe care o poate folosi cum dorește, (inclusiv în a-i transfera în alte afaceri), cum de altfel s-a întâmplat în cazuri similare analizate de instanță. În aceste condiții, în situația în care se solicită plata acestei sume de la A.A.A.S., ar fi necesară o notificare, a unui posibil ajutor de stat, către Comisia Europeană, întrucât de la data de 1 ianuarie 2007 aplicabilitatea Legii nr. 143/1999 a încetat în ceea ce privește autorizarea măsurilor de ajutor de stat, analiza cu privire la compatibilitatea măsurilor de ajutor de stat fiind exclusiv a Comisiei Europene.

Astfel, în competența instanțelor naționale este analiza măsurilor și stabilirea caracterului de ajutor de stat, conform Comunicării Comisiei nr. 2007/C 272/05, iar atunci când nu are suficiente elemente, aceasta poate solicita sprijinul Comisiei Europene sau emiterea unei hotărâri preliminare de la Curtea Europeană de Justiție. Tot ca motiv de nelegalitate, prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, recurenta pârâtă arată că hotărârea criticată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011, a completului competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 16/2011. Prin soluția pronunțată în recursul în interesul legii se stabilește obligația instituției publice de a plăti despăgubirile actualizate la momentul plății.

Instanța trebuia să acorde valoarea contabilă a imobilului la data predării bunului către foștii proprietari, cu mențiunea că acea sumă urmează a fi actualizată la momentul plății. Astfel, în mod nelegal s-a dispus ca, pe lângă pretinsa valoare contabilă a imobilului, să se plătească actualizarea sumei respective pentru perioada dintre data la care a fost predat imobilul foștilor proprietari și data stabilită de instanță, până la care s-a calculat actualizarea. În mod legal, suma prevăzută în titlu urma să fie actualizată cu indicele de inflație la momentul plății sau la momentul punerii în executare a hotărârii - direct de către executorul judecătoresc - potrivit art. 371 2 alin. (3), teza finală din C. proc.

civ. 1865. Astfel, aplicarea actualizării cu indicele de inflație asupra unei sume deja actualizate este nelegală, acea actualizare putând fi aplicată doar sumei inițiale (existente în contabilitate la data predării efective). Recursul formulat de recurenta reclamantă este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare: Curtea apreciază că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 330 7 alin. (2) și (4) din C. proc. civ. de la 1865. Potrivit alin. (2), decizia se pronunță numai în interesul legii și nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese iar, potrivit alin. (4), dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.

al României. Soluția instanței de apel pronunțată în data de 4 martie 2014, ce face obiectul recursului de față, este ulterioară publicării Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18/2011 în M. Of. (26 decembrie 2011). În consecință, pentru această instanță decizia era obligatorie, potrivit dispozițiilor alin. (4) al art. 330 7 din C. proc. civ. Instanța de apel, și în special în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac, nu putea înlătura aplicarea interpretării date de Înalta Curte de Casație și Justiție dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999. Faptul că soluția primei instanțe a fost anterioară publicării deciziei date în recurs în interesul legii în M. Of.

nu presupune încălcarea principiului neretroactivității. Nu este vorba de principiul neretroactivității legii deoarece dezlegarea dată în recursul în interesul legii nu este normă de drept. În cadrul mecanismului de unificare Înalta Curte de Casație și Justiție nu creează norme de drept ci dă doar interpretare unui text de lege, preexistent, pornind de la interpretarea neunitară dată de instanțele judecătorești, interpretare care devine obligatorie pentru toate instanțele. În ce privește alin. (2) al art. 330 7 din C. proc. civ.

de la 1865, potrivit căruia interpretarea obligatorie dată de instanța supremă nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese, trebuie interpretat în sensul că decizia dată în recurs în interesul legii nu are efecte asupra acelor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care au stat la baza recursului în interesul legii (care au făcut obiectul examinării sub aspectul practicii neunitare de către instanța de recurs în interesul legii) și pe care instanța supremă le-a avut în vedere la pronunțarea deciziei. Decizia este însă obligatorie pentru toate instanțe de la data publicării, acestea fiind obligate să dea acea interpretare textului de lege în toate procesele în curs de soluționare, cât și în cele ce se vor declanșa ulterior publicării deciziei în M. Of.

Astfel, în mod corect instanța de apel a respins această apărare a pârâtei și a aplicat în speță dezlegarea de principiu dată de instanța supremă în recursul în interesul legii, asupra problemei de drept în discuție. Faptul că instanța de fond a dat o altă interpretare textului de lege iar instanța de apel avea la îndemână soluția de principiu dată prin recursul în interesul legii, denotă tocmai că instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare greșită a legii care trebuia îndreptată în calea de atac a apelului. Nu se poate susține că, aplicând îndrumările obligatorii din recursul în interesul legii, instanța de apel a aplicat doar parțial principiul reparării integrale a prejudiciului, care trebuie să reprezinte valoarea reală a imobilului.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu creează lege ci, în cadrul mecanismului de unificare, dă doar interpretare legii. Judecătorul este obligat să se supună legii în vigoare la data la care reclamanta a pierdut proprietatea ca urmare a acțiunii în revendicare. Faptul că o lege ulterioară ar fi stabilit un alt mecanism de despăgubire nu poate determina judecătorul să aplice acel mecanism sau să aplice vechea normă "creator, raportat la noile modalități de despăgubire legiferate de legiuitor" cum solicită recurenta, căci acesta ar semnifica aplicarea retroactivă a legii. Principiul nediscriminării invocat de recurentă, astfel cum este reglementat de art. 16 din Constituție presupune aplicarea egală a aceleiași legi față de toți subiecții de drept.

Deciziile Curții Constituționale nr. 148/2001 și 685/2012 invocate de recurenta reclamantă nu sunt aplicabile speței ele tratând probleme diferite, vizând neconstituționalitatea unor norme de drept diferite și nu a textului de lege aplicabil cauzei de față încât, chiar dacă au la bază principiul nediscriminării, nu au relevanță asupra soluției în cauza pendinte. Oricum art. 6 și art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 invocate de recurentă, cu motivarea că ar crea un mecanism de despăgubire complet, reglementează o altă chestiune și anume modul de evaluare a imobilelor ce nu pot fi restituite în natură în vederea stabilirii cuantumului despăgubirii pentru proprietarul deposedat ilegal de statul comunist.

Or, situația recurentei este cu totul alta, ea a pierdut bunul ca urmare a restituirii în natură către vechiul proprietar și trebuie despăgubită de statul care a privatizat societatea. Astfel, corect instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999 și a stabilit despăgubirile în raport de valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății reclamante. Recursul formulat de recurenta pârâtă A.A.A.S. este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare: Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 din C. proc.

civ. de la 1865, potrivit cărora instanțele au încălcat normele de competență materială nu poate fi primit. De fapt, recurenta pârâtă invocă încălcarea competenței funcționale a instanțelor, pe care a invocat-o și la instanța de fond, susținând că cererea de chemare în garanție trebuia soluționată de secția comercială a tribunalului (iar apelul de secția comercială a curții de apel), potrivit dispozițiilor art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2004 și art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002. Prin Decizia nr. 2178/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost soluționată irevocabil acțiunea în revendicare, s-a trimis cauza la Tribunalul București pentru soluționarea cererii de chemare în garanție, fără însă ca instanța de recurs să indice secția către care face trimitere.

Prima instanță, în rejudecare, prin încheierea din 5 septembrie 2011, a respins excepția de necompetență funcțională iar excepția nu a mai putut fi invocată în apel întrucât pârâta nu avea interesul de a declara apel față de soluția de respingere a cererii de chemare în garanție. Apărarea a fost însă menținută prin întâmpinare. Astfel, motivul de nelegalitate poate fi invocat în recurs, fără a se putea reține că a fost formulat omisso medio. Curtea constată că excepția de necompetență funcțională este nefondată, fiind soluționată corect de prima instanță. Cererea de chemare în garanție a fost formulată ca o cerere incidentală în cadrul procesului de revendicare (cererea principală). Potrivit dispozițiilor art. 17 din C. proc.

civ., cererile incidentale sunt î