ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2565/2005

Deliberând asupra recursului de față

constată următoarele:

Prin cererea formulată la 11

februarie 2002, reclamantul B.D. a solicitat, în contradictoriu, cu pârâta B.C.R.,

sucursala Huși, să se constate nulitatea absolută a contractului de credit din 14

decembrie 1998, încheiat între pârâtă și SC P. SRL Huși.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că în calitate de asociat în numele SC P. SRL a încheiat contractul de

credit în valoare de 518 milioane lei, în vederea achiziționării de la o altă

societate a două stații mobile de combustibil, credit care a fost garantat ca

gajul general asupra patrimoniului, gajul fără deposedare asupra stațiilor

mobile și trei ipoteci.

Reclamantul arată că acest contract

este nul fiind nesocotită o dispoziție imperativă și prohibită întrucât l-a

semnat la sugestia directorului pârâtei, contractul trebuind să fie semnat de

administratorul societății, M.A.I., el neputând angaja societatea, neavând

calitatea de administrator.

Prin sentința civilă 265 din 9

februarie 2004, Tribunalul Vaslui a respins ca nefondată acțiunea reclamantului

reținând în esență că între B.C.R., sucursala Huși, în calitate de

împrumutător, și SC P. SRL, în calitate de împrumutat, s-a perfectat contractul

de credit din 14 decembrie 1998, privind acordarea unui împrumut de 518

milioane lei pentru achiziționarea de echipament, contractul fiind semnat de

reclamant în calitate de reprezentant al societății împrumutate care putea

reprezenta societatea din 8 decembrie 1998, conform împuternicirii,

administratoarea societății M.A.I. retrăgându-se din societate în 18 decembrie

1998.

A mai reținut prima instanță că nici

unul din motivele invocate de reclamant nu poate constitui motive de nulitate a

contractului de împrumut, nulitate care a fost invocată de reclamant abia în

momentul incapacității de plată.

Împotriva acestei sentințe a

formulat apel reclamantul B.D., apel care prin decizia nr. 180 din 21 iunie

2004 a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Iași, secția comercială

și contencios administrativ.

Pentru a dispune astfel, Curtea de

Apel a reținut, în esență, următoarele:

Reclamantul a fost împuternicit, începând

cu 8 decembrie 1998, să dispună de operațiunile din cont al SC P. SRL, iar din

10 decembrie 1998 a devenit acționar majoritar al firmei, iar contractul a fost

perfectat în perioada în care avea loc înregistrarea în R.C. al SC P. SRL cu

asociat unic, reclamantul, situație în care operează art. 58 din Legea 31/1990

respectiv, actele preluate de societate sunt considerate ale societății încă de

la data încheierii lor, celelalte rămânând în sarcina persoanei care a lucrat

în numele societății.

Încălcarea normelor de creditare nu

reprezintă o cauză imorală sau fraudă la lege astfel cum susține reclamantul

aceasta atrăgând răspunderea disciplinară și nu afectează valabilitatea

contractului.

De altfel, reclamantul nu a făcut

dovada nici unui element care să atragă nulitatea absolută a contractului.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a formulat recurs, timbrat, reclamantul B.D., învederând potrivit

doctrinei și practicii că nulitatea absolută a unui contract de credit bancar

intervine, printre altele, când obiectul sau cauza contractului încalcă

dispoziții legale imperative sau sunt contrare ordinii publice sau regulilor de

conviețuire socială, în cauză fiind vorba de o cauză ilicită.

Se mai susține că instanța nu s-a

pronunțat asupra expertizei contabile efectuată în cauză, iar creditul acordat

a fost mai mare decât cel permis de normele de creditare, cu încălcarea art. 38

alin. (2) din Legea 58/1998 referitoare la prudențialitate.

De asemenea, se susține că

reclamantul nu avea dreptul de a semna contractul de credit, neputând

reprezenta societatea în relațiile cu terții, în raport de faptul că adresa din

8 decembrie 1998, emisă de SC A. SRL, prin care reclamantul a fost

împuternicit, înainte ca această firmă să devină SC P. SRL în 10 decembrie

1998, să efectueze operațiuni din contul SC P. SRL, așa cum au hotărât

asociații, nu a fost făcută în forma prevăzută de lege și nu a fost înregistrat

la O.R.C.

În consecință, reclamantul a

solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârilor în sensul admiterii

acțiunii și să se constate nul absolut contractul de credit.

În drept, recursul a fost întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Examinând decizia atacată prin

prisma motivelor de fapt și de drept invocate de reclamant, Înalta Curte constată

că recursul formulat nu este fondat, hotărârea instanței de apel fiind legală

și temeinică.

Recurentul – reclamant B.D. a

solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de credit din 14

decembrie 1998, prin care B.C.R., sucursala Huși, împrumutător, a acordat, SC P.

SRL, împrumutat, un împrumut în sumă de 518.000.000 lei, pentru achiziționarea

de echipament, contract care a fost semnat de reclamant, în calitate de

reprezentant al firmei respective deși nu putea angaja societatea neavând

calitatea de administrator.

A solicitat recurentul să se

constate nulitatea acestei convenții motivat de faptul că i-a fost viciat

consimțământul prin inducerea în eroare de către directorul pârâtei, care i-a

propus acordarea unui credit condiționat de cumpărarea firmei fiicei sale,

credit care a fost acordat cu încălcarea prevederilor privind creditarea (la

data acordării creditului, societatea avea un capital social de 3 milioane lei,

situație în care normele interne bancare interziceau creditarea).

S-a reținut în mod corect în cauză

că acțiunea în constatarea nulității contractului de credit nu este fondată,

nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea unei astfel

de acțiuni.

Nulitatea reprezintă o sancțiune

care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice editate

pentru încheierea sa valabilă.

Nulitatea absolută intervine în

cazul încălcării, în momentul încheierii actului juridic, a unei dispoziții

legale care atestă un interes general.

Nulitatea absolută intervine în

următoarele cazuri: când a lipsit consimțământul și această lipsă este datorată

unei erori – obstacol (distructivă de voință) error în negotis (asupra naturii

juridice a actului) și error în corpore (asupra identității obiectului

actului), când actul s-a încheiat prin nerespectarea condițiilor privind

capacitatea; când a lipsit obiectul, ori acesta este ilicit sau imoral; când a

lipsit cauza ori aceasta este ilicită sau imorală; când actul juridic s-a

încheiat cu încălcarea unei norme imperative sau a regulilor de conviețuire

socială.

În cauză, în mod corect, s-a reținut

că nu a fost probată îndeplinirea vreuneia din aceste condiții, mai ales că

recurentul era îndrituit să semneze contractul de credit din 14 decembrie 1998,

în raport de dispozițiile art. 17 din actul constitutiv al SC A. SRL Huși, a

cărei denumire a fost schimbată în SC P. SRL Huși odată cu asocierea

reclamantului prin actul adițional din 10 decembrie 1998, prin care i-au fost

cesionate părți sociale în valoare de 2.500.000 lei, de către asociatul unic, M.A.I.

Modificările aduse actului

constitutiv al societății au fost înregistrate la O.R.C. Vaslui prin rezoluția

din 10 decembrie 1998 a directorului oficiului.

Prin actul adițional la statutul

societății din 16 decembrie 1998, M.A.I. s-a retras din societate și a cesionat

reclamantului părțile sociale în valoare de 500.000 lei, reclamantul devenind

unic asociat și administrator.

Contractul de împrumut a fost

încheiat la 14 decembrie 1998, când asociat majoritar era reclamantul, care a

fost împuternicit de asociata M.A.I. în acest sens, la data de 8 decembrie 1998.

După cum s-a menționat, creditul în

litigiu a fost perfectat în perioada în care se derula înregistrarea la R.C. a

SC P. SRL cu asociat unic reclamantul, în speță fiind aplicabile dispozițiile art.

58 din Legea 31/1990, potrivit căruia actele preluate de societate sunt

considerate ale societății încă de la data încheierii lor.

Mai mult decât atât, prin actul

adițional din 16 decembrie 1998, recurentul a devenit asociat în SC P. SRL și,

de altfel, singurul beneficiar al sumei împrumutate.

Deși a afirmat că i-a fost viciat

consimțământul la încheierea contractului, reclamantul nu a făcut și dovada

acestei afirmații, iar mai mult decât atât viciile de consimțământ au ca efect

nulitatea relativă a actului.

De asemenea, eventuala încălcare a

normelor de creditare ale B.C.R. la momentul creditării (neregularitate care a

fost acoperită prin majorarea capitalului social al SC P. SRL, prin actul

adițional din 16 decembrie 1998, dată la care reclamantul devenise asociat

unic) nu atrage nulitatea absolută a actului, având în vedere că nu constituie

o cauză imorală sau o fraudă la lege de natură să prejudicieze interesele

generale.

Încălcarea normelor bancare de

creditare pot atrage eventual o răspundere disciplinară a angajaților băncii.

Practic cu privire la încălcarea

normelor bancare de creditare care de altfel sunt norme interne de interes

particular, recurentul și-a invocat propria turpitudine, (a achiesat la

perfectarea unei convenții ce contravenea normelor de prudențialitate care

guvernează activitatea bancară) solicitând instanței constatarea nulității

contractului.

Nici motivul de recurs invocat în

subsidiar de reclamant, referitor la împrejurarea că instanțele nu s-au

pronunțat asupra expertizei contabile efectuate în cauză, deși aceasta era

hotărâtoare la dezlegarea pricinii, pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. nu este

fondat.

Astfel, se constată că instanțele

s-au pronunțat implicit asupra probei administrate în cauză, fiind combătute

concluziile acestui raport de expertiză.

Soluțiile pronunțate în cauză au avut

la bază întregul material probator administrat în cauză, inclusiv expertiza

contabilă.

În consecință, în raport de

considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că recursul este nefondat,

conform art. 312 C. proc. civ., îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul B.D., împotriva deciziei nr. 180 din 21 iunie 2004, pronunțată de

Curtea de Apel Iași, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 13 aprilie 2005.