ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5679/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 12 februarie 2002 pe rolul

Judecătoriei sectorului 1 București reclamanta I.R.M. a chemat în judecată

Primăria municipiului București pentru a se anula actele de vânzare–cumpărare

pe care SC H.N. SA le-a încheiat cu M.V. și O.R., chiriași în imobilul situat

în București.

Acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii reclamanta a

arătat că este legatara universală a defunctului A.A. conform testamentului nr.

5389/1990. Autorul său, la rândul lui a fost legatar universal al soției sale A.L.C.

conform unui testament nr. 5486/1977, care a dobândit imobilul prin contractul

de vânzare–cumpărare nr. 25894/1931.

S-a cerut anularea contractelor de

vânzare încheiate cu chiriașii deoarece vânzarea nu este valabilă având în

vedere că imobilul a trecut în patrimoniul statului fără titlu valabil prin

Decretul 92/1950.

La termenul din 13 aprilie 2002

reclamanta prin avocat a precizat că obiectul cererii de chemare în judecată îl

reprezintă revendicarea imobilului în discuție.

La 21 mai 2002 au formulat cerere de

intervenție în interes propriu O.R. și O.O.I. iar la 17 iunie 2002, M.V. prin

care au solicitat respingerea acțiunii și constatarea că sunt cumpărători de

bună credință și deci proprietarii apartamentelor cumpărate. S-a mai solicitat constatarea

că în cauză nici reclamantul nici Primăria nu au calitate procesuală.

Judecătoria sectorului 1 București

prin sentința civilă nr. 9729 din 11 noiembrie 2002 și-a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Această din urmă instanță prin

sentința civilă nr. 367 din 28 mai 2003 a respins excepția inadmisibilității

acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

S-a admis excepția lipsei de interes

cu privire la acțiunea în constatarea nulității contractelor de

vânzare–cumpărare încheiate de Primărie și M.V. și respectiv cu O.R. și O.O.

Prin aceeași sentință s-a respins

cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului, cererea privind

constatarea nulității contractelor de vânzare–cumpărare ca lipsită de interes

și s-a respins cererea de revendicare ca neîntemeiată.

Au fost admise cererile de

intervenție și s-a constatat că intervenienții sunt cumpărători de

bună–credință și apartamentelor situate în imobilul revendicat.

S-a respins cererea intervenienților

de constatare că sunt proprietarii imobilelor ca lipsită de interes.

Pentru a pronunța această hotărâre

Tribunalul a reținut că cererea reclamantei de revendicare a fost neîntemaiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ. și nu vizează că temei Legea nr. 10/2001.

Cererea privind constatarea trecerii frauduloase a imobilului în proprietatea

statului se supune condițiilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998.

S-a respins această din urmă cerere

ca fiind probată.

Sub aspectul calității procesuale

active a reclamantei în motivarea respingerii acestei excepții, instanța a reținut

că nu are importanță că autoarea reclamantei ar mai avea moștenitori dintr-o

căsătorie încheiată înainte de căsătoria cu A.A. întrucât obiectul cererii îl

formează acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare–cumpărare.

Or nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes fără a fi

necesară îndeplinirea regulii unanimității.

Cererea de anulare a contractelor

s-a respins ca lipsită de interes deoarece reclamanta nu a făcut dovada că este

proprietara imobilului și nici că imobilul a trecut în proprietatea statului în

mod ilegal.

Instanța a apreciat în raport de

dispozițiile Legii nr. 10/2001 că titlul intervenienților este mai bine

conturat decât cel pe care reclamanta l-ar putea opune dacă i s-ar fi admis

acțiunea în revendicare.

S-a constatat că la momentul încheierii contractelor cu

intervenienții, reclamanta nu revendicase imobilul și nici nu-i notificase pe

chiriași despre intențiile ei, în condițiile Legii nr. 112/1995. Ca urmare s-au

considerat cumpărături ca făcându-se cu prezumția de bună credință, prezumție

nerăsturnată de reclamantă.

Instanța a mai reținut că, pe str. Av. P.C. există două

imobile la nr. 64 (cu aceleași număr în 1948 și fost 64 bis) revendicat de

numita A.V.I.R. (prin notificare în temeiul Legii nr. 10/2001) precum și la nr.

64 A (care în 1948 purta aceleași număr, fost 64). Acest din urmă imobil face

obiectul revendicării reclamantei din prezenta cauză.

Împotriva acestei din urmă hotărâri reclamanta a declarat

apel, respins de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia

civilă nr. 557 din 10 decembrie 2003.

Instanța de apel a reținut în motivarea acestei soluții că reclamanta

a sesizat instanța după apariția Legii nr. 10/2001 fără să respecte procedura

administrativă obligatorie prevăzută de lege.

Reclamanta și-a precizat acțiunea la 30 decembrie 2002 în

sensul că solicită constatarea că imobilul a fost preluat de către stat fără

titlu, nulitatea contractului de vânzare–cumpărare și revendicarea imobilului

și a invocat ca temei de drept Legea nr. 213/1998, Legea 112/1995, Legea nr.

10/2001 și art. 480 și art. 481 C. civ.

S-a reținut că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea

statului prin Decretul 92/1950, decret care chiar dacă a fost abuziv a

reprezentat un mod de dobândire a proprietății.

Pe de altă parte reclamanta nu a făcut dovada că i-ar fi

notificat pe chiriași s-au vânzător despre revendicarea imobilului.

Intervenienții au dobândit imobilele în temeiul Legii nr.

112/1995 pentru că locuiau în ele iar acțiunea în revendicare a reclamantei s-a

situat după această cumpărare.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs în

termen legal pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanta a arătat că în mod greșit

s-a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, în

realitate Decretul 92/1950 nu se putea aplica la situația autorului ei care era

în acel moment funcționar și, respectiv, casnică. Ca urmare nici dobânditorii

nu au putut primi de la statul proprietar un drept de proprietate asupra

apartamentelor cumpărate. Simpla calitate de chiriași în imobil a

intervenienților nu a schimbat precaritatea titlului statului.

Intervenienții O.O. și O.R. au decedat pe parcursul

judecării recursului la 4 ianuarie 2004 și, respectiv, la 23 ianuarie 2005, iar

în cauză a fost introdusă moștenitoarea acestuia, O.C.G.

Recursul este nefondat și se va respinge pentru

considerentele următoare:

Instanța de apel în mod corect a constatat că reclamanta

și-a întemeiat acțiunea, precizată ulterior, atât în petitul introductiv de

instanță cât și în precizare în mod expres și pe baza dispozițiilor Legii nr.

10/2001, ceea ce înseamnă că a înțeles să recurgă la soluțiile și condițiile

prevăzute de legea specială în materie de revendicare.

În raport de temeiul juridic invocat în mod corect instanța

a constatat că reclamanta nu a urmat procedura specială, administrativă impusă

de Legea nr. 10/2001.

Reclamanta a formulat notificări înregistrate la Biroul

Executorului Judecătoresc la nr. 3266 și nr. 3247 din 8 mai 2001, în temeiul

Legii nr. 10/2000, dar acestea au privit revendicarea unui alt imobil, situat

pe aceeași stradă la nr. 64 bis. Pentru că imobilul revendicat direct prin

acțiunea de față, situat la nr. 64, nu a dovedit, a formulat o notificare în

temeiurile Legii nr. 10/2001.

Constatarea că imobilul a trecut în proprietatea statului

legal sau nu, este circumscrisă, după apariția Legii 10/2001 procedurilor

instituite de această lege. Art. 6 din Legea nr. 213/1998 invocat, nu poate

îngădui o asemenea apreciere de către instanță decât în lipsa unor reglementări

speciale în materia de revendicare.

În mod corect s-a reținut că reclamanta nu a combătut

prezumția de bună credință a intervenienților cumpărători, aceștia nefiind

notificați de reclamantă despre intențiile de revendicare în natură.

Ap. 2 de la etajul 1 al imobilului a fost vândut la 5

decembrie 1996 numiților O.R. și O.O. în temeiul Legii nr. 112/1995, iar ap. 1

de la parterul aceluiași imobil s-a vândut la 4 decembrie 1996 intervenientei M.V.

Că la momentul încheierii contractului de vânzare–cumpărare

părțile au fost de bună credință, rezultă din corespondența SC H. SA și

Primăria sectorului 1, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1996 Cluj din

care se constată ca mandatarul vânzătorului a cerut informații despre ap. 2 din

imobilul în discuție. În raport de răspunsul Primăriei (fila 98 în dosar) în

sensul că pentru apartamentul deținut cu chirie de O.R. s-au cerut despăgubiri,

s-a procedat la vânzarea conform Legii nr. 112/1995

Pe verso-ul cererii tip de cumpărare, fila 130 dosar de

fond, fiind menționat că I.R.M. a cerut despăgubiri și că apartamentul nu este

în litigiu la data verificării, 12 noiembrie 1996.

Ca urmare instanța de apel a aplicat corect dispozițiile

legale la situația de fapt declarată în cauză și a respins acțiunea în

revendicare a imobilului trecut ilegal în proprietatea statului și în anularea

contractelor de vânzare–cumpărare.

Curtea, constatând că în cauză nu sunt întrunite condițiile

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. pentru a casa decizia atacată,

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta I.R.M. împotriva deciziei nr. 557 din 10 decembrie 2003 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie 2005.