ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2826/2005

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 133

din 25 noiembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a

respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul B.G. împotriva

rezoluției din 20 septembrie 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București dată în dosarul nr. 2967/II-2/2004 și l-a obligat pe petiționar la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

S-a reținut că, la data de

25 octombrie 2004, petiționarul B.G. a formulat plângere înregistrată pe rolul

Curții de Apel București împotriva rezoluției din 20 septembrie 2004 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, plângere care însă nu a fost

motivată și deși la data de 04 noiembrie 2004 a cerut și i s-a aprobat amânarea

cauzei pentru angajarea unui apărător, nu s-a mai prezentat în instanță.

Analizând plângerea formulată,

respectiv actele și lucrările de la dosar, prima instanță a reținut că prin

ordonanța din 28 iulie 2004 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a

dispus în baza art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen., scoaterea de

sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ în

cuantum de 10 milioane lei față de numitul B.G. (fost notar public) sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 249 C. proc. pen.

În baza art. 10 alin. (1)

lit. b) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de acesta

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 289 C. pen.,

disjungerea cauzei și continuarea cercetărilor cu privire la alte persoane.

Împotriva ordonanței

petiționarul B.G. a formulat plângere arătând că se consideră nevinovat.

Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin rezoluția din 20

septembrie 2004, a respins plângerea constatând că soluția adoptată este legală

și temeinică.

S-a argumentat, în sensul că

petiționarul avea obligația să verifice atent întinderea dreptului de

proprietate a numitului C.I. cu ocazia autentificării, la 18 decembrie 200 a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între acesta și D.E., obligație pe

care însă nu și-a respectat-o, producând în acest fel o vătămare a drepturilor

legitime ale unei persoane, fiind astfel întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzute de art. 249 C. pen.

Examinând rezoluția atacată,

precum și actele aflate la dosar, Curtea de apel București a apreciat că

plângerea este nefondată, reținându-se în mod corect vinovăția petiționarului

în cauză sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 249 C. pen.

În raport de împrejurările

în care fapta a fost comisă, soluția adoptată de parchet, respectiv scoaterea de

sub urmărirea penală și aplicarea unei amenzi administrative al cărei cuantum a

fost bine individualizat a fost considerată justă.

Ca urmare, Curtea de Apel

București a respins plângerea constatând că rezoluția atacată este legală și

temeinică sub toate aspectele.

Împotriva sentinței

pronunțate a declarat recurs petiționarul,  criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, iar prin apărătorul său ales a solicitat admiterea recursului, casarea

hotărârii și desființarea rezoluției atacate, susținând că în cauză nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 249 C.

pen.

Recursul nu este întemeiat.

Verificând hotărârea

pronunțată, respectiv actele și lucrările dosarului în raport de criticile

formulate, dar și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen. Înalta Curte constată, că petiționarul B.G., în calitatea sa

de notar a dat dovadă de ușurință în întocmirea actelor notariale, în sensul că

atunci când a procedat la autentificarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2262

din 18 decembrie 2000 nu a verificat în mod temeinic întinderea dreptului de

proprietate aparținând numitului C.P.I.

În acest mod petiționarul a

produs o vătămare importantă intereselor legale ale numitului M.A.

Dovada acestor fapte o

constituie chiar hotărârea Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care

a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la o parte

din imobilul înstrăinat, respectiv garsoniera, garajul și o cotă indiviză de 25

% din suprafața totală de 182 mp. teren.

Cât privește afirmațiile

petiționarului făcute cu ocazia cercetărilor, în sensul că a menționat în actul

de vânzare-cumpărare suprafața de  180,85 m

2

în loc de 90 m

2

,

deoarece din nici un act doveditor al proprietății nu rezultă întinderea reală

a suprafeței, iar diferența de componente ale imobilului înserată în act o

explică prin faptul că în primul act de vânzare-cumpărare încheiat anterior și

care prezenta titlul de proprietate al vânzătorului C.P.I. nu se făcuse o

descriere detaliată, sunt susțineri care nu pot fi primite.

În cazul în care

petiționarul, în calitatea sa de notar a constatat că întinderea dreptului de

proprietate al vânzătorului asupra imobilului a cărui înstrăinare se dorea, nu

era pe deplin lămurită, existând dubii cu privire la suprafață și componente,

era în măsură să refuze autentificarea actului de înstrăinare până la

clarificarea acestor aspecte și să îndrume partea pentru a se stabili cu certitudine

întinderea dreptului său de proprietate inclusiv pe calea unei acțiuni în

justiție.

Ca urmare, în mod corect s-a

reținut că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzută de art. 249 C. pen., însă avându-se în vedere împrejurările concrete

în care s-a consumat fapta, soluția adoptată de parchet în temeiul art. 10 alin.

(1) lit. b

1

) C. proc. pen., apare ca fiind întemeiată.

Așa fiind, hotărârea primei

instanțe prin care s-a respins plângerea împotriva soluției dată de procuror

este corectă, iar recursul declarat în cauză apare ca nefondat și va fi respins,

ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționarul B.G. împotriva sentinței penale nr. 133 din

25 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă pe recurentul

petiționar la plata sumei de 600.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 5 mai 2005.