ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3095/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1388 din 21

aprilie 2004 a Tribunalului Cluj, a fost admisă acțiunea formulată de P.D. filiala

Cluj în contradictoriu cu pârâții P.M.C.N. și C.L.M.C.N. și în consecință a

fost obligat pârâtul P.

m.

C.N.

să-și dea consimțământul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a

imobilului situat în Cluj Napoca, str. Eroilor, deținut în prezent cu contract

de încheiere de către reclamant.

Pentru a dispune astfel, prima

instanță a statuat că reclamantul deține cu titlu de închiriere spațiul cu altă

destinație, situat în Cluj

n

apoca,

str. Eroilor, iar prin cererea formulată în baza dispozițiilor Legii nr. 90/2003

aceasta a solicitat cumpărarea imobilului, însă pârâtul a refuzat pe motivul că

acesta face parte din domeniul public de interes național al statului.

Împotriva acestei hotărâri în termen

legal a declarat apel pârâtul P.M.C.N., solicitând schimbarea sentinței în

sensul respingerii acțiunii.

În esență, motivele de netemeinicie

ale sentinței sunt legate de faptul că instanța a interpretat exclusiv în favoarea

reclamantului, prevederile legale incidente speței, întrucât dispozițiile art. 1

din Legea nr. 90/2003 nu instituie obligația statului de a vinde sau a cumpăra,

fiind vorba doar de o facultate, iar nicidecum de o obligativitate. Pe de altă

parte, spațiul solicitat a fi cumpărat face parte din domeniul public al

Municipiului Cluj Napoca, fiind astfel inalienabil.

Prin decizia nr. 455 din 14 septembrie

2004, Curtea de Apel Cluj a respins apelul ca nefondat, menținând în întregime

sentința atacată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen, pârâtul P.M.C.N., solicitând admiterea recursului și

modificarea în întregime a deciziei atacate în sensul admiterii apelului și

respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

În motivarea apelului, întemeiat în

drept pe prevederile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., se critică decizia

atacată sub aspectul temeiniciei și legalității, susținându-se, pe de o parte

că prin art. 1 din Legea nr. 90/2003 nu se instituie pentru stat sau unitățile

administrativ teritoriale obligația de a vinde ci doar o facultate iar, pe de

altă parte, că imobilul în litigiu constituie domeniul public al Municipiului

Cluj Napoca și deci, nefiind în proprietatea privată a acestuia, nu poate face

obiectul vânzării.

Examinând recursul prin prisma

motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Deși a indicat ca temei de drept al

recursului său și prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurentul nu

motivează existența nici uneia din situațiile prevăzute de aceste texte.

Cele două motive de recurs invocate

pot fi încadrate în situația prevăzută de pct. 9 al art. 304 respectiv,

hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 1 din Legea nr.

9/2003.

Primul motiv de recurs, care susține

că prin art. 1 din Legea nr. 90/2003, s-a instituit doar o facultate a statului

sau unităților administrativ teritoriale de a vinde spațiile vizate de acest

act normativ, este nefondat.

Potrivit art. 1 alin. (1) din actul

normativ menționat „spațiile destinate sediilor partidelor politice aflate în

proprietatea privată a statului sau, după caz, a unităților

administrativ-teritoriale pot fi vândute partidelor politice în condițiile

legii”. În capitolul II al Legii nr. 90/2003, ce reglementează procedura de

vânzare, se arată că partidele politice pot cumpăra în fiecare unitate

administrativ-teritorială spațiile destinate sediilor acestora, că, în acest

scop, autoritățile administrației publice locale care dețin în proprietate

aceste spații au obligația să vândă aceste spații partidelor politice pe baza

solicitării acestora, că partidele politice au dreptul să cumpere în fiecare

unitate administrativ-teritorială un singur spațiu, la valoarea de inventar a

acestuia și că spațiul care urmează a fi astfel cumpărat trebuie să fi fost

deținut cu chirie cel puțin 3 luni anterior intrării în vigoare a acestei legi,

de către partidul politic respectiv.

Din ansamblul dispozițiilor Legii nr.

90/2003 ca și din redactarea chiar a art. 1 al legii, rezultă că prin acest

text se instituie nu doar o facultate ci o obligație a unităților administrativ-teritoriale

de a vinde spațiile care au destinația de sedii ale partidelor politice, dacă

sunt îndeplinite cumulativ celelalte condiții prevăzute de lege și, corelativ,

dreptul partidelor politice care dețin asemenea spații de a solicita vânzarea

lor și de a le cumpăra.

Facultatea introdusă de art. 1 alin.

(1) prin expresia „pot fi vândute” se referă la opțiunea pe care partidele

politice o pot exercita de a cere unităților administrativ teritoriale vânzarea

acestora sau continuarea contractului de închiriere. În caz contrar, dreptul

introdus prin lege în favoarea partidelor politice s-ar constitui într-un drept

iluzoriu, a cărui exercitare ar rămâne dependentă de atitudinea discreționară a

autorităților administrației publice locale, fapt inacceptabil într-un stat de

drept.

Nici cel de al doilea motiv de

recurs nu este fondat întrucât, din ansamblul probelor administrate, nu rezultă

că spațiul în litigiu nu face parte din domeniul public ci că el aparține

domeniului privat al Municipiului Cluj Napoca și ca atare poate face obiectul

vânzării, în temeiul Legii nr. 90/2003. Instanța de fond cât și cea de apel au

reținut corect că acest fapt reiese atât din conținutul H.C.L. nr. 527 din 13

decembrie 2001, în baza căreia s-a încheiat actul adițional la contractul de

închiriere cât și din lipsa unor acte din care să rezulte că spațiul în litigiu

a fost inventariat și calificat ca făcând parte din domeniul public al

statului, conform art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998.

Potrivit Hotărârii nr. 133 a C.L.M.C.N.

din 16 martie 2005, prin care se însușește inventarul bunurilor din domeniul

public al municipiului Cluj Napoca și anexei la această hotărâre, din domeniul

public al municipiului face parte clădirea primăriei aflată în Cluj

n

apoca, Piața Unirii, ori spațiul în

litigiu se găsește pe str. Eroilor. Pe de altă parte nu există nici o lege

specială care să declare că spațiul în litigiu este de interes public național

ori județean și nici nu s-a invocat existența unei hotărâri a C.

l

.

m

.C.N.,

care să declare acest spațiu sau imobilul în care se află, ca făcând parte din

domeniul public al municipiului.

Față de cele de mai sus, Înalta

Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca

nefondat, menținând decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul P.M.C.N., împotriva deciziei nr. 455 din 14 septembrie 2004

a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ.

I

revocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 25 mai 2005.