ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3095/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1388 din 21 aprilie 2004 a Tribunalului Cluj, a fost admisă acțiunea formulată de P.D. filiala Cluj în contradictoriu cu pârâții P.M.C.N. și C.L.M.C.N. și în consecință a fost obligat pârâtul P. m. C.N. să-și dea consimțământul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului situat în Cluj Napoca, str. Eroilor, deținut în prezent cu contract de încheiere de către reclamant. Pentru a dispune astfel, prima instanță a statuat că reclamantul deține cu titlu de închiriere spațiul cu altă destinație, situat în Cluj n apoca, str. Eroilor, iar prin cererea formulată în baza dispozițiilor Legii nr. 90/2003 aceasta a solicitat cumpărarea imobilului, însă pârâtul a refuzat pe motivul că acesta face parte din domeniul public de interes național al statului.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat apel pârâtul P.M.C.N., solicitând schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii. În esență, motivele de netemeinicie ale sentinței sunt legate de faptul că instanța a interpretat exclusiv în favoarea reclamantului, prevederile legale incidente speței, întrucât dispozițiile art. 1 din Legea nr. 90/2003 nu instituie obligația statului de a vinde sau a cumpăra, fiind vorba doar de o facultate, iar nicidecum de o obligativitate. Pe de altă parte, spațiul solicitat a fi cumpărat face parte din domeniul public al Municipiului Cluj Napoca, fiind astfel inalienabil. Prin decizia nr. 455 din 14 septembrie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins apelul ca nefondat, menținând în întregime sentința atacată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâtul P.M.C.N., solicitând admiterea recursului și modificarea în întregime a deciziei atacate în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii ca neîntemeiate. În motivarea apelului, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., se critică decizia atacată sub aspectul temeiniciei și legalității, susținându-se, pe de o parte că prin art. 1 din Legea nr. 90/2003 nu se instituie pentru stat sau unitățile administrativ teritoriale obligația de a vinde ci doar o facultate iar, pe de altă parte, că imobilul în litigiu constituie domeniul public al Municipiului Cluj Napoca și deci, nefiind în proprietatea privată a acestuia, nu poate face obiectul vânzării.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Deși a indicat ca temei de drept al recursului său și prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurentul nu motivează existența nici uneia din situațiile prevăzute de aceste texte. Cele două motive de recurs invocate pot fi încadrate în situația prevăzută de pct. 9 al art. 304 respectiv, hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 1 din Legea nr. 9/2003. Primul motiv de recurs, care susține că prin art. 1 din Legea nr. 90/2003, s-a instituit doar o facultate a statului sau unităților administrativ teritoriale de a vinde spațiile vizate de acest act normativ, este nefondat.

Potrivit art. 1 alin. (1) din actul normativ menționat „spațiile destinate sediilor partidelor politice aflate în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unităților administrativ-teritoriale pot fi vândute partidelor politice în condițiile legii”. În capitolul II al Legii nr. 90/2003, ce reglementează procedura de vânzare, se arată că partidele politice pot cumpăra în fiecare unitate administrativ-teritorială spațiile destinate sediilor acestora, că, în acest scop, autoritățile administrației publice locale care dețin în proprietate aceste spații au obligația să vândă aceste spații partidelor politice pe baza solicitării acestora, că partidele politice au dreptul să cumpere în fiecare unitate administrativ-teritorială un singur spațiu, la valoarea de inventar a acestuia și că spațiul care urmează a fi astfel cumpărat trebuie să fi fost deținut cu chirie cel puțin 3 luni anterior intrării în vigoare a acestei legi, de către partidul politic respectiv.

Din ansamblul dispozițiilor Legii nr. 90/2003 ca și din redactarea chiar a art. 1 al legii, rezultă că prin acest text se instituie nu doar o facultate ci o obligație a unităților administrativ-teritoriale de a vinde spațiile care au destinația de sedii ale partidelor politice, dacă sunt îndeplinite cumulativ celelalte condiții prevăzute de lege și, corelativ, dreptul partidelor politice care dețin asemenea spații de a solicita vânzarea lor și de a le cumpăra. Facultatea introdusă de art. 1 alin. (1) prin expresia „pot fi vândute” se referă la opțiunea pe care partidele politice o pot exercita de a cere unităților administrativ teritoriale vânzarea acestora sau continuarea contractului de închiriere.

În caz contrar, dreptul introdus prin lege în favoarea partidelor politice s-ar constitui într-un drept iluzoriu, a cărui exercitare ar rămâne dependentă de atitudinea discreționară a autorităților administrației publice locale, fapt inacceptabil într-un stat de drept. Nici cel de al doilea motiv de recurs nu este fondat întrucât, din ansamblul probelor administrate, nu rezultă că spațiul în litigiu nu face parte din domeniul public ci că el aparține domeniului privat al Municipiului Cluj Napoca și ca atare poate face obiectul vânzării, în temeiul Legii nr. 90/2003. Instanța de fond cât și cea de apel au reținut corect că acest fapt reiese atât din conținutul H.C.L. nr. 527 din 13 decembrie 2001, în baza căreia s-a încheiat actul adițional la contractul de închiriere cât și din lipsa unor acte din care să rezulte că spațiul în litigiu a fost inventariat și calificat ca făcând parte din domeniul public al statului, conform art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998.

Potrivit Hotărârii nr. 133 a C.L.M.C.N. din 16 martie 2005, prin care se însușește inventarul bunurilor din domeniul public al municipiului Cluj Napoca și anexei la această hotărâre, din domeniul public al municipiului face parte clădirea primăriei aflată în Cluj n apoca, Piața Unirii, ori spațiul în litigiu se găsește pe str. Eroilor. Pe de altă parte nu există nici o lege specială care să declare că spațiul în litigiu este de interes public național ori județean și nici nu s-a invocat existența unei hotărâri a C. l . m .C.N., care să declare acest spațiu sau imobilul în care se află, ca făcând parte din domeniul public al municipiului. Față de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., să respingă recursul ca nefondat, menținând decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul P.M.C.N., împotriva deciziei nr. 455 din 14 septembrie 2004 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ. I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 25 mai 2005.