ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 545/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 14

decembrie 2000, reclamanta C.C. SA București, sucursala I.O. Craiova, a chemat

în judecată pe pârâta SC A.D. SA Craiova, pentru a fi obligată la plata sumei

de 760.201.220 lei reprezentând chirie, taxe teren, penalități de întârziere,

utilități și instituirea unui sechestru asigurător pe 96 ștanduri metalice.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

susținut că în baza contractului din 23 ianuarie 1996, a închiriat pârâtei un

spațiu construit în suprafață de 1728 m.p., în vederea amenajării unui târg en

gros de produse industriale și alimentare, precum și o suprafață de 4.000 m.p.

teren în Craiova.

Contractul a fost încheiat pe 5 ani,

însă pârâta a refuzat, cu rea credință, să achite chiria și taxele pe teren, inclusiv

utilitățile, în suma pretinsă prin acțiune și pentru care s-au emis facturi, la

care se adaugă penalitățile de întârziere contractuale.

La 26 februarie 2001, pârâta a

formulat cerere reconvențională și întâmpinare, prin care a recunoscut datoria

chiriei, însă a justificat neplata acesteia printr-o serie de îmbunătățiri

făcute, în special după 31 decembrie 1996, a unei platforme pe care s-a ridicat

un etaj, suprafața construită fiind de circa 250 m.p., în valoare de

400.000.000 lei.

Ulterior pârâta și-a precizat

cererea reconvențională, transformând-o într-o acțiune în realizare, prin care

a cerut obligarea reclamantei la 400.000.000 lei, reprezentând valoarea

investițiilor, și anume constituirea a 99 chioșcuri metalice, construirea unui

etaj, amenajarea unor birouri și a altor lucrări.

La data de 5 noiembrie 2001,

reclamanta și-a majorat cuantumul penalităților la 316.388.620 lei, solicitând

în continuare penalități, până la plata debitului.

La 18 aprilie 2000, reclamanta a

introdus o altă acțiune împotriva aceleiași pârâte pentru rezilierea contractul

de închiriere și pentru evacuare, invocând neplata chiriei cu rea credință. S-a

formulat și o cerere reconvențională.

Judecătoria Craiova, prin sentința

civilă nr. 13259 din 6 iulie 2000, a admis acțiunea reclamantei și a dispus

rezilierea contractului și evacuarea pârâtei din spațiu.

Cererea reconvențională a pârâtei a

fost disjunsă.

Tribunalul Dolj prin sentința civilă

nr. 179 din 1 februarie 2000 a admis apelul pârâtei, a desființat sentința și a

reținut cauza pentru soluționare, ca fiind litigiu în primă instanță

formându-se dosarul nr. 1581/2001, care a fost conexat cu dosar nr. 96/C/2001,

prin încheierea din 2 iulie 2001.

Pârâta și-a majorat pretențiile la

4.521.753.119 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate și dobânda

legală.

Tribunalul Dolj, prin sentința

civilă nr. 287/ C din 12 februarie 2002 a admis în parte acțiunea reclamantei

și a obligat pârâta la plata sumei de 1.148.855.667 lei contravaloare chirie și

penalități de întârziere, până la 12 februarie 2002.

A fost respinsă acțiunea de

reziliere a contractului de închiriere și de evacuare a pârâtei.

A fost admisă în parte cererea

reconvențională, astfel cum a fost precizată, și obligată reclamanta la

2.711.759.940 lei, contravaloare îmbunătățiri și dobânda legală aferentă pentru

perioada 21 martie 2001 – 12 februarie 2002.

Au fost compensate parțial

obligațiile părților, reclamanta fiind obligată la plata diferenței de

1.502.904.273 lei, la care se adaugă dobânda legală aferentă întregului debit

stabilit inițial, pentru perioada 31 martie 2001 - 12 februarie 2002, și

dobânda legală aferentă sumei rămase după compensare, până la achitarea

acesteia.

S-a dispus ridicarea sechestrului

asigurător și obligarea pârâtei la 35.288.794 lei.

Curtea de Apel Pitești, secția comercială

și de contencios administrativ, prin decizia nr. 706/R-C din 9 septembrie 2002,

a admis recursurile reclamantei și pârâtei declarate împotriva sentinței nr. 287/

C din 12 februarie 2002 a Tribunalului Dolj, care a fost casată și trimisă

cauza pentru rejudecare la Tribunalul Argeș.

În rejudecare cauza a fost

înregistrată sub nr. 4227/C/2002, ca ulterior să se disjungă cererea

reconvențională, formându-se dosarul nr. 4374/2003, cu motivarea că reclamanta

se află sub administrare specială, conform O.M.C.C. nr. 2745 din 14 iunie 2003.

Prin încheierea din 19 octombrie

2004, la cererea pârâtei, s-au conexat din nou dosarele, la dosarul nr. 4227/C/2002.

Prin sentința civilă nr. 184/ C din 24

februarie 2005, Tribunalul Comercial Argeș, a admis acțiunea reclamantei C.C.

SA București, sucursala I.O. Craiova și a obligat pe pârâta SC A.D. SA Craiova

la plata sumei de 2.061.518.290 lei, reprezentând 620.761.207 lei contravaloare

aferentă perioadei aprilie – octombrie 2000 și 1.440.757.083 lei penalități de

întârziere calculate până la 19 octombrie 2004.

S-a respins cererea reconvențională

a pârâtei, cu obligarea acesteia la 87.397.193 lei cheltuieli de judecată către

reclamantă.

Curtea de Apel Pitești, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 102/ A-C din

30 iunie 2005, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtă împotriva

sentinței civile nr. 184/ C din 24 februarie 2005 a Tribunalului Comercial

Argeș.

Împotriva menționatei decizii pârâta

SC A.D. SA Craiova a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând în concluzie

admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și rejudecând cauza să fie

admisă acțiunea reclamantei pentru suma de 1.241.522.414 lei, reprezentând

620.761.207 lei chirie și 620.761.207 lei penalități de întârziere, precum și

admiterea cererii sale reconvenționale și obligarea reclamantei la plata sumei

de 3.205.258.600 lei și a dobânzii comerciale de referință stabilită de B.N.R.,

datorată de la data de 31 martie 2001 până la achitarea efectivă a debitului,

cu cheltuieli de judecată.

În criticile formulate recurenta –

pârâtă susține în esență următoarele:

- că greșit a reținut instanța de

apel că instanța de fond rejudecând fondul după casare, a respectat îndrumările

instanței de recurs, completând probele cu o nouă expertiză tehnică, în sensul

că în speță operează răspunderea contractuală și nu cea întemeiată pe

principiul îmbogățirii fără just temei.

- că instanța de apel a preluat în

totalitate motivele din apărarea reclamantei, în condițiile în care acestea

erau contrare legislației în materie.

- că admiterea acțiunii reclamantei,

cu privire la plata sumei de 1.440.757.083 lei, reprezentând penalități de

întârziere este nelegală, încălcând prevederile art. 7 din Legea nr. 76 /1992,

precum și prevederile introduse de Legea nr. 43/1993, de modificare și

completare a acesteia, care limitează cuantumul penalităților la nivelul sumei

la care se calculează, pârâta putând fi obligată la maxim 620.761.207 lei

penalități.

- în ceea ce privește respingerea

cererii sale reconvenționale, consideră că prin hotărârea pronunțată, instanța

nu a analizat clauzele contractului și fondul cauzei dedus judecății (art. 1, art.

8, etc.).

- că lucrările de amenajare ale

târgului, în valoare de 3.205.258.600 lei, au fost amenajări utile, care au

condus la sporirea valorii spațiului comercial, cum de altfel au reținut și

experții și ele nu pot fi considerate cheltuieli voluptorii, că ele s-au făcut

cu acordul reclamantei, fapt dovedit de corespondența purtată de părți și că

acestea nu au fost partajate pe cele 2 perioade, lucrări efectuate până la 31

decembrie 1996 și lucrări efectuate după această dată, care să permită o compensare

cu chiria datorată, astfel cum s-a convenit prin contract și cum a cerut și

instanța de casare;

- că la vânzarea imobilului prin

contractul de leasing din 1 noiembrie 2000, instanța nu a clarificat cât din

prețul de vânzare al imobilului, vândut la licitație este reprezentat de

investițiile efectuate de societatea sa, deși experții au precizat acest

aspect.

- că greșit a reținut instanța că

pârâta și-a majorat pretențiile, cu dobânda comercială, peste termenul prevăzut

de lege, având în vedere că această majorare s-a făcut prin cererea de la

dosarul nr. 96/COM/2001 al Tribunalului Dolj, consemnată de altfel și în

încheierea de ședință din 4 februarie 2002 și comunicată reclamantei.

Recursul pârâtei este nefondat.

Curtea analizând criticile formulate

în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente,

constată că în speță nu se regăsește nici una din situațiile prevăzute de art. 304

C. proc. civ., care să conducă la casarea sau modificare deciziei recurate.

Primele două critici ale recurentei

pârâte nu pot fi luate în considerare, având în vedere că instanța de apel a

reținut în mod corect că hotărârea pronunțată la fond, a respectat îndrumările

instanței de recurs, în raport de problemele de drept dezlegate de instanța de

casare în cauză operând răspunderea contractuală și nu cea bazată pe

îmbogățirea fără justă cauză, iar decizia a fost motivată în raport de probele

administrate și de clauzele contractului.

Și a treia critică a recurentei care

vizează acordarea penalităților la nivelul sumei la care se calculează acestea

este neîntemeiată.

Cum limitarea cuantumului

penalităților nu a fost prevăzută în contract de părți, pârâta corect a fost

obligată la plata sumei de 1.440.757.083 lei, de instanța de apel, în speță,

nefiind vorba de o încălcare a prevederilor Legii nr. 76/1992, modificată.

În ceea ce privește respingerea

cererii reconvenționale a pârâtei se constată că soluția este corectă, aceasta

fiind rezultatul analizei clauzelor contractului, coroborate cu actele și

lucrările dosarului.

Conform art. 8 din contractul de

închiriere părțile de comun acord au convenit ca, compensarea chiriei cu

contravaloarea lucrărilor efectuate să se facă până la 31 decembrie 1996, ori

pârâta nu a făcut dovada că ar fi solicitat compensarea acestora și că s-a

lovit de un refuz din partea reclamantei.

Prin art. 7 din contract, s-a

stipulat că lucrările de îmbunătățire, de amenajare a spațiului, urma să se

facă de către pârâtă în baza unui deviz de lucrări obținut de la cel puțin 3

ofertanți, reclamanta având dreptul de opțiune asupra ofertei celei mai

avantajoase.

Cum pârâta nu a respectat

obligațiile contractuale, instanța a respins cererea reconvențională, fără să

mai analizeze și să încadreze cheltuielile în utile sau voluptorii, în raport

de cele două perioade menționate.

De altfel nu poate fi luată în

considerație nici concluzia expertului de la răspunsul F din raportul de

expertiză, în sensul că lucrările efectuate până la 18 februarie 1997, nu exced

cadrului contractual fiind decalate prin actul adițional (4 septembrie 1996 la

contract, aflat la dosarul nr. 4227/COM/2002), având în vedere că prin acest

act se decalează numai termenul de începere a plății chiriei și taxei de teren

aferente, de la 31 martie 1996 la 18 mai 1996, nu se decalează și durata

lucrărilor de amenajări.

Nu poate fi reținută nici susținerea

recurentei pârâte potrivit căreia lucrările efectuate după 31 decembrie 1996

s-au făcut cu acceptul reclamantei, aspect ce nu rezultă din adresa indicată (4

aprilie 1997), ele nefiind efectuate cu bună credință și conform contractului,

astfel că reclamanta nu poate fi obligată la plata acestora.

În speță nu este relevantă nici

înstrăinarea imobilului ce a făcut obiectul litigiului, prin contractul de

leasing, nici prețul de vânzare al acestuia, în condițiile în care lucrările

efectuate de pârâtă după 31 decembrie 1996, nu pot fi apreciate ca lucrări

efectuate cu bună credință și nu erau datorate de reclamantă, ca urmare a

nerespectării clauzelor contractului de închiriere încheiat de părți.

Și critica recurentei pârâte prin

care susține că aceasta și-a majorat pretențiile, cu dobânda comercială, (la 4

februarie), în termenul prevăzut de lege nu poate fi reținută, în raport de

dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că

cererea reconvențională s-a depus la dosar la 26 ianuarie 2001, și că această

cerere este o modificare a cererii reconvenționale și nu o majorare a

pretențiilor sale, ea nefiind formulată la prima zi de înfățișare.

Cum hotărârea instanței de apel este

temeinică și legală, Înalta Curte, urmează să respingă recursul pârâtei ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC A.D. SA Craiova, împotriva deciziei nr. 102/ A-C din 30 iunie 2005 a Curții

de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 februarie 2006.