ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 692/2006

deliberând asupra recursului declarat de petiționarul P.V. împotriva sentinței penale nr. 38 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori la 4 iulie 2005 în dosarul nr. 5694/RG/2005, constată următoarele: Prin Rezoluția dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, la 6 aprilie 2005, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, față de intimatul O.I. sub aspectul săvârșirii, în calitate de comisar-șef de poliție, a infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, instigare la mărturie mincinoasă, instigare la fals intelectual și uz de fals; - față de intimatul T.V. sub aspectul săvârșirii, în calitate de locotenent colonel de poliție, a infracțiunilor de fals intelectual, uz de fals și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor; - față de intimații G.I.

și G.D. sub aspectul săvârșirii, în calitate de comisari șefi de poliție, a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor precum și - față de intimații H.F., R.I. și D.M., având, primul calitatea de inspector, iar ceilalți calitatea de agenți de poliție, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă. Împotriva acestei rezoluții a formulat plângere, conform art. 278 C. proc. pen., petentul P.V., iar prin Rezoluția dată de procurorul general al Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj la 19 aprilie 2005 s-a dispus respingerea respectivei plângeri. Ca urmare, la 6 mai 2005, același petent s-a adresat Curții de Apel Cluj, secția penală, cu o plângere întemeiată pe prevederile art. 278 1 C. proc.

pen. Prin sentința penală nr. 38, pronunțată la 4 iulie 2005 în dosarul nr. 5694/RG/2005, instanța astfel sesizată a respins plângerea menționată stabilind în sarcina petentului obligația de a plăti către stat 800 000 lei reprezentând cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut în primul rând că sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj s-a făcut ca urmare a demersurilor inițiate de petentul P.V. care a susținut că: - în primăvara anului 2001, în calitate de polițist, activitatea sa a făcut obiectul unei anchete disciplinare în cursul căreia intimații H.F., R.I. și D.M., îndemnați fiind și de intimatul O.I., ar fi încercat să îi determine pe martorii audiați să facă declarații mincinoase, defavorabile lui P.V.; - aprecierea de serviciu a activității desfășurate de petent în anul 2000, care s-ar fi impus să fie făcută de intimatul O.I., a fost întocmită (fără drept) de către intimatul G.I.

care a și subevaluat respectiva activitate, stabilind în mod nejustificat calificativul „bine”; - în anul 2001, ca urmare a unei dispoziții abuzive a intimatului O.I. nu a fost înregistrat în evidența lucrărilor penale a Poliției municipiului Gherla dosarul având ca obiect un control economic efectuat de petentul P.V. la SC S.C. SRL Bunești, omisiune care a avut drept consecință adoptarea unei soluții abuzive de clasare, iar - O.I. a comis și alte abuzuri ca de exemplu emiterea unor ordine verbale privind schimbarea locului de muncă al petentului. Luând în considerare aceste premise, instanța a procedat la o analizare detaliată a lor, a materialului probatoriu administrat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj precum și a modului de aplicare a dispozițiilor legale care își aveau incidența în cauză, conchizând că plângerea este nefondată.

Împotriva sentinței astfel pronunțate a declarat recurs în termen legal petentul P.V., cauza fiind apoi înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, mai întâi cu numărul (vechi) de dosar 4872/2005, iar ulterior cu numărul de dosar 18502/1/2005. În susținerea recursului petentul a formulat mai multe critici în ceea ce privește rezoluțiile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj și sentința atacată afirmând că: - în conținutul acestora nu s-a menționat și nu s-a analizat aserțiunea sa potrivit căreia, în vederea mutării sale disciplinare, „s-au luat în mod abuziv declarații de la mai multe persoane din Gherla”, iar „persoanelor de la SC S. SRL nu li s-a întocmit dosar penal în schimbul acestor declarații”; - în cauză nu a fost audiată „martora P.E., căreia în mod repetat R.I.

i-a solicitat declarații mincinoase” în defavoarea lui P.V.; - instanța nu s-a pronunțat cu privire la declarația numitei B.L., care, audiată fiind în calitate de martor, ar fi confirmat „fapta comisă de R.I.”, iar - la dosarul cauzei nu au fost atașate declarațiile existente în „dosarul administrativ de la I.P.J. Cluj [înregistrat] cu numărul 7137/2001 și prin care mai multe persoane, dintre care recurentul i-a nominalizat doar pe M.I. și C.F., au făcut depoziții care, potrivit recurentului, demonstrează vinovăția lui R.I. Alte critici aduse de recurent au vizat chestiunea unor probe susceptibile de a demonstra vinovăția intimaților O.I. și G.I., dar care fie nu au fost administrate în pofida solicitărilor sale scrise, fie au fost ignorate cu prilejul motivării sentinței.

Au fost evocate astfel: - ignorarea unor „probe clare că administratorul de la SC S. SRL, C.O. a comis evaziune fiscală, iar numărul atribuit de domnul O.I. la lucrare a fost dat fictiv”; - faptul că, pentru a împiedica A.F.P. Gherla să constate respectiva evaziune fiscală, „nu s-a pus la dispoziția inspectorilor probele prezentate de P.V.” și nici „nu s-au solicitat dosarele penale nr. 565 și 406/P/2001 existente la Parchetul Gherla, unde au fost atașate probele, care trebuiau să facă obiectul unui dosar de evaziune”; - împrejurarea că cercetările la SC S. SRL nu au fost continuate de defunctul T.V., așa cum reținuse instanța, ci de către intimatul G.I., aspect demonstrat de „adresa nr. 241130 din 04 septembrie 2001” întocmită chiar de respectivul intimat și semnată de O.I.; - faptul că inspectorilor A.F.P.

Gherla nu le-au fost puse la dispoziție mai multe înscrisuri probatorii enumerate ca atare de recurent precum și împrejurarea că în cauza de față respectivul intimat nu a fost „întrebat ce acte s-au întocmit și constatările la SC S.”; - faptul că „nu au fost audiate persoanele menționate de făptuitoarea C.O. în declarația scrisă personal”, ignorându-se și împrejurarea că, pornind de la un caiet ridicat de la SC S. SRL, intimatul G.I. procedase la un moment dat la audierea numitului M.I. „pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală”, respectivele declarații negăsindu-se în dosarul cauzei; - omisiunea de a se solicita în speță relații privind atribuțiile de serviciu ale intimaților O.I. și G.I.

pentru elucidarea susținerilor petentului referitoare la caracterul fictiv al aprecierii de serviciu folosite ulterior împotriva sa ca pretext pentru repartizarea sa în activității care nu corespundeau propriilor atribuții de serviciu. Alte critici formulate de recurent au vizat: - neefectuarea de cercetări în ceea ce privește comiterea de către intimatul G.D. a infracțiunii de primire de foloase necuvenite; - caracterul superficial al analizării depoziției martorului N.D.; - refuzul reaudierii în cauza de față a numitelor M.M. și F.I., pe care intimatul G.D. ar fi încercat să le determine să îl acuze pe P.V. de comiterea unor agresiuni sexuale - neluarea în considerare a abuzului comis tot de G.D.

prin audierea soției petentului, care lucra de asemenea în cadrul poliției în compartimentul „Evidența Populației”; - respingerea cererilor petentului de audiere, în calitate de martor, a numitului C.M., care era în măsură să confirme că intimatul R.I. a determinat-o pe B.L. să facă declarații mincinoase, în defavoarea lui K.L.M. Această motivare inițială a recursului a fost dezvoltată ulterior prin note scrise formulate la 15 decembrie 2005 și la 2 februarie 2006 prin care s-a subliniat că rezoluțiile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj și sentința recurată nu au ținut seama de probele care atestau vinovăția intimaților și nici de soluția favorabilă recurentului dată ca urmare procedurii disciplinare desfășurate împotriva acestuia.

În ceea ce îi privește intimații R.I., O.I., H.F., D.M., G.D., T.V. și G.I. au fost prezenți după caz la unul sau mai multe dintre termenele în ședință publică, însă nu și la 2 februarie 2006 când au avut loc dezbaterile asupra recursului, iar punctul lor de vedere referitor la respectivul recurs nu a fost exprimat nici verbal și nici în scris. Recursul este nefondat. În acest sens, Curtea reține că o parte considerabilă a criticilor expuse de petiționar în susținerea plângerilor și apoi a recursului au fost formulate cu ignorarea normei de principiu conținute în art. art. 275 alin. (1) C. proc. pen., și care este aplicabil fie de sine stătător, fie prin raportare la art. 278 alin. (4) sau, după caz, la art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen. Este de amintit în acest sens că potrivit principiului evocat procedura plângerii împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală este deschisă acelui petiționar care prin respectivele măsuri sau acte a suferit o vătămare a intereselor sale legitime. În speță numai unele dintre criticile formulate de P.V. se referă formal la vătămări ale intereselor sale legitime definite prin raportare la activitatea desfășurată de el ca polițist. O astfel de legitimare procesuală nu operează însă în cazul a numeroase alte critici pe care petiționarul le-a enunțat, deși nu vizau în nici un fel interesele sale, cu scopul aparent de a deturna prevederile art. 278 și 278 1 C. proc. pen., de la finalitatea urmărită de legiuitor.

Fac parte din această categorie, a criticilor nelegitime, formulate de P.V. cu încălcarea cerinței art. 275 alin. (1) C. proc. pen., susținerile sale referitoare la: - presupusa ignorarea unor probe care atestau comiterea de către numita C.O. a unei infracțiuni de evaziune fiscală, ori la favorizarea acesteia de către intimatul O.I.; - presupusa ascundere față de inspectorii A.F.P. Gherla a anumitor probe administrate de petiționar în calitatea sa de polițist sau aflate în dosarele penale nr. 565 și 406/P/2001 existente la Parchetul Gherla; - ignorarea cercetărilor efectuate de intimatul G.I. în legătură cu activitatea desfășurată de SC S. SRL ulterior decesului lui T.V., cercetări atestate de „adresa nr. 241130 din 04 septembrie 2001” semnată intimatul O.I.; - omisiunea pretins culpabilă de audiere a unor persoane „menționate de făptuitoarea C.O.

în declarația scrisă personal”; - ignorarea, de asemenea, pretins culpabilă, a unei declarații despre care se afirmă că a fost dată de numitul M.I. la cererea intimatului G.I. precum și - neefectuarea de cercetări în ceea ce privește comiterea de către intimatul G.D. a infracțiunii de primire de foloase necuvenite. Întrucât toate aceste critici exced cadrului procedural definit de art. 278 1 C. proc. pen., ele nu puteau face obiectul plângerilor formulate de petiționar și nu pot constitui temeiuri de admitere a recursului. În ceea ce privește aspectele, mai degrabă punctuale, criticate de petiționar și care răspund rigorilor art. 275 alin. (1) C. proc. pen., Curtea reține că instanța de fond s-a preocupat de fiecare dintre ele făcând însă o analiză globală a probelor și dând soluții de principiu problemelor de drept care s-au pus în cauză.

O astfel de soluție, pe deplin justificată principial, a fost în sensul că petiționarul a avut la dispoziție căile legale de contestare a aprecierii de serviciu, căi pe care le-a și folosit. S-a subliniat că în cadrul acelor proceduri aprecierea a fost menținută inclusiv de către intimatului O.I. ale cărui prerogative în materie nu sunt contestate nici de către petiționar. În acest context nu existau elemente care să fundamenteze susținerile lui P.V. referitoare la natura penală a activității de evaluare și prin urmare nu pot fi primite criticile referitoare de exemplu la insuficiența materialului probatoriu administrat în cauză în legătură cu acest aspect. O concluzie similară se impune în ceea ce privește solicitarea petiționarului de audiere a unui martor, C.M., care să confirme că o numita B.L.

a fost instigată de intimatul R.I. să mărturisească mincinos în sensul că ar fi fost victima unor acte de hărțuire sexuală comise de către P.V. Referitor la acest aspect este de amintit însă că petiționarul a fost supus unor verificări ca urmare a unor repetate sesizări formulate de diverse alte persoane, C.A., C.O., S.S., ale căror declarații au avut un puternic ecou mediatic și că, în cele din urmă, în lipsa unor probe concludente a beneficiat de prezumția de nevinovăție. Într-un asemenea context propunerea recurentului-petiționar de audiere a unei martore, P.E., alta decât cele menționate, pentru a demonstra că intimatul R.I. ar fi desfășurat o campanie de instigare împotriva sa apare ca irelevantă.

Curtea are totodată în vedere că, în fața procurorului, martora B.L. a susținut că ea însăși a semnat o declarație care atesta nereal că ar fi fost victima unor acte de hărțuire sexuală comise de petiționar. Aserțiunile respectivei martore conform cărora a acționat în modul arătat, instigată fiind de intimații R.I. și H.F.I., nu pot fi considerate credibile dată fiind mai cu seamă labilitatea atitudinii sale. De altfel subiectivitatea acestei martore, care poate opera într-o direcție sau alta, își găsește o posibilă explicație în împrejurarea că soțul său a fost în trecut coleg de serviciu cu R.I. și este de asemenea coleg cu soția intimatului H.F. Întrucât martora B.L. nu a menționat în fața procurorului că la comiterea actelor de instigare ar fi asistat numitul C.M., cererea recurentului de audiere a acestuia ca martor în legătură cu aspectele analizate apare ca nejustificată.

În altă ordine de idei, Curtea reține că probele administrate referitor la alte pretinse abuzuri, care ar fi fost comise împotriva petiționarului, abuzuri atribuite mai cu seamă intimaților O.I. și G.D. nu sunt de natură a confirma de ie o manieră credibilă respectivele susțineri ale lui P.V. În legătură cu criticile formulate referitor la astfel de aspecte, Curtea reține că nemulțumirile petiționarului rezidă mai cu seamă în neacceptarea de către procurori și de către instanța de fond a propriilor raționamente, care nu sunt însă susținute în plan probatoriu. În mod special este de remarcat că, în motivarea recursului, petiționarul pare să fi făcut abstracte în totalitate de argumentele expuse în considerentele sentinței și care își mențin validitatea deoarece în raport cu probele care au putut fi, în mod obiectiv, administrate în cauză.

Așa fiind, Curtea reține că în speță nu își găsesc incidența nici una dintre prevederile art. 385 9 alin. (1) care definesc motivele legale de recurs. Prin urmare în cauză se va face aplicarea art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același cod, în sensul respingerii recursului ca nefondat. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de judecarea cauzei în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul P.V. împotriva sentinței penale nr. 38 din 4 iulie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 150 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2006.