ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5467/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: SC I.A.R. SA Brașov a solicitat ca, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Regională Vamală Interjudețeană Brașov, să se dispună anularea deciziei nr. 584 din 20 decembrie 2002, emisă de primul pârât, precum și a procesului-verbal nr. D.10/515 din 25 octombrie 2002, încheiat de inspectori ai pârâtei secunde, în privința majorărilor de întârziere aferente T.V.A., în sumă totală de 48.889.365.576 lei, ca nelegale. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că organul de control vamal a recalculat drepturile vamale pentru importul din Republica Sud Africană, a unui număr de 10 helicoptere P. 330L și 4 seturi pale principale, stabilind că datorează la bugetul de stat, sumele de 5.479.454.157 lei, cu titlu de taxe vamale, 273.972.708 lei - comision vamal, 16.403.625.546 - T.V.A.

și 48.889.365.578 lei - majorări de întârziere aferente acestei taxe. Deși a constatat că vinovăția pentru stabilirea eronată a datoriei vamale aparține funcționarilor Biroului Vamal de Control și Vămuire Otopeni marfă, creanța vamală a fost pusă în sarcina societății comerciale care, din această cauză, este grav prejudiciată. Prin sentința civilă nr. 140/F din 14 decembrie 2004, Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, reînvestită cu soluționarea cauzei, după casarea cu trimitere a unei hotărâri anterioare, a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată. De asemenea, a obligat pe pârâți să plătească reclamantei, suma de 348.000 lei cheltuieli de judecată.

În esență, instanța a reținut că soluția respectivă se impune, deoarece datoria vamală nu a fost stabilită în speță pe baza declarației vamale a societății comerciale importatoare, ci pe baza actelor constatatoare întocmite de Biroul Vamal Otopeni, situație de fapt de care acesta se face efectiv responsabil. Că suma de bani calculată reprezintă o datorie nouă a societății comerciale, fără a exista, însă, un temei de drept pentru stabilirea, cu efect retroactiv, a majorărilor de întârziere. S-a apreciat, totodată, că reclamanta a întreprins o serie de demersuri pentru acordarea unor înlesniri, anume eșalonarea la plată a obligațiilor bugetare și scutirea de plată a majorărilor și penalităților de întârziere, dar pârâta secundă a tratat cu indiferență, aceste aspecte și nici nu a dat curs cererii formulate.

În sfârșit, s-a menționat că aceeași pârâtă nu a demonstrat cu acte, voința sa de a elabora Normele metodologice de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 40/2002. Hotărârea a fost atacată cu recurs de ambii pârâți. Recurenții au susținut, în cadrul unei critici comune, că în mod eronat instanța de fond a admis acțiunea, de vreme ce reclamanta a recunoscut că datorează la bugetul de stat, suma de 16.403.625.546 lei și stabilirea majorărilor de întârziere aferente T.V.A. reprezintă o măsură accesorie, specifică dreptului financiar-fiscal ce nu putea fi evitată. Pe de altă parte, prin solicitarea unor facilități fiscale în temeiul O.U.G. nr. 40/2002, societatea comercială reclamantă a admis, implicit, că datorează majorările de întârziere.

Recurenta Direcția Regională Vamală Brașov a invocat, în plus, nerespectarea de către curtea de apel, a prevederilor art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ., prin eludarea problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 2000 din 18 mai 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ. Recursurile sunt întemeiate, în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Prin decizia nr. 2000 din 18 mai 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, a admis recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Brașov și de Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională Vamală Brașov, casând sentința civilă nr. 102/F din 20 mai 2003, a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de fond.

S-a reținut prin decizia de casare că din prevederile art. 13 ale O.U.G. nr. 11/1996, privind executarea creanțelor bugetare, precum și cele conținute în O.G. nr. 3/1992, republicată, privind T.V.A., rezultă că simpla întârziere în plata unei creanțe bugetare, cum este în speță, T.V.A., generează obligația de plată a unor majorări de întârziere. Că legiuitorul nu a condiționat stabilirea acestor majorări, de existența unei culpe a agentului economic în neplata la termen a obligației principale. Totodată, s-a arătat că singurul criteriu legal pentru calculul majorărilor de întârziere este data scadenței obligației de plată care trebuie stabilită conform art. 61 alin. (3) teza a II-a și urm. din Legea nr. 141/1997, privind Codul vamal al României.

Instanța de control judiciar a dat îndrumarea de a se verifica, eventual printr-o expertiză contabilă, dacă reclamanta a respectat sau nu, dispozițiile legale referitoare la termenul de plată special, de 7 zile, calculat de la data comunicării procesului-verbal în discuție, pentru a se putea aprecia, în cunoștință de cauză, de la ce dată și în ce cuantum se datorează majorările de întârziere aferente. Deși rezolvările date problemelor de drept menționate mai sus erau obligatorii pentru judecătorul fondului, prin sentința pronunțată ulterior, acesta a apreciat că reclamanta a achitat cu promptitudine datoria vamală principală, fără a verifica efectiv respectarea termenului legal de plată socotit de la data comunicării procesului-verbal de control vamal.

Proba cu expertiza contabilă, indicată în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost considerată neconcludentă, cu motivarea că părțile nu au cerut încuviințarea ei și oricum, administrarea probei nu ar conduce decât la tergiversarea judecății litigiului administrativ-fiscal. Ori, este evident că în lipsa unei astfel de verificări, curtea de apel nu putea concluziona în mod temeinic și legal asupra existenței și cuantumului obligației de plată a majorărilor de întârziere aferente creanței principale, ce nu a fost contestată de reclamantă pe tot parcursul desfășurării procesului. Procedând în modul arătat, prin ignorarea dezlegării date de instanța de recurs, problemei de drept privitoare la majorările de întârziere și nesocotirea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., prima instanță a pronunțat o hotărâre, cu încălcarea esențială a legii. În consecință, urmează a se admite ambele recursuri și a fi casată sentința atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond. Cu prilejul rejudecării, instanța de trimitere va examina, sub forma unor apărări de fond, și celelalte susțineri din motivele de casare scrise, a căror examinare, în această fază procesuală, devine inutilă, față de rezolvarea dată recursurilor. Văzând și dispozițiile art. 313 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, în numele Agenției Naționale de Administrare Fiscală și în nume propriu, și de Direcția Regională Vamală Brașov, în nume propriu și pentru Autoritatea Națională a Vămilor, împotriva sentinței civile nr. 140/F din 14 decembrie 2004, a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2005.