ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2528/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 36 din 23 ianuarie

2004, Tribunalul Olt a luat act că reclamanta SC M.E. SNC Caracal, a renunțat

la acțiunea în evacuare formulată împotriva SC C. SRL Caracal și a respins

cererea reconvențională privind constatarea dobândirii prin coachiziție a unui

spațiu comercial, ieșirea din indiviziune asupra acelui imobil, restituirea

sumei de 50.863.680 lei și instituirea dreptului de retenție, formulată de

aceeași pârâtă împotriva aceleiași reclamante.

Hotărând astfel instanța de fond a

reținut că reclamanta a renunțat la judecată, iar pârâta nu a făcut dovada

existenței unei convenții cu privire la modul de dobândire a spațiului

comercial, ci numai a unei înțelegeri în legătură cu plata chiriei.

Suma pretinsă de pârâtă a fost

achitată de aceasta către SC R.M. SA Caracal, persoană juridică cu care nu are

încheiată vreo convenție, iar nu reclamantei și în lipsa unui raport de

cauzalitate între suma plătită și contractul de închiriere, cererea formulată

de pârâtă nu poate fi admisă.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia

nr. 705 din 26 octombrie 2004 a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat

sentința în sensul că a admis în parte cererea reconvențională, iar pe cale de

consecință a constatat că între cele două părți a intervenit o convenție pentru

dobândirea prin coachiziție a spațiului comercial (magazin artizanat). A

respins capătul de cerere privind ieșirea din indiviziune pentru acest spațiu.

Pronunțându-se astfel instanța de

apel a reținut că între reprezentanții celor două societăți există un grad de

rudenie și din această cauză nu s-a încheiat o convenție în formă scrisă cu

privire la modul de dobândire a coproprietății spațiului comercial. Sumele

plătite de pârâtă sunt mai mari decât pretinsa chirie datorată în baza

contractului de închiriere, iar existența contractului de închiriere este

aplicabilă pentru că pârâta avea nevoie de un titlu ca să ocupe spațiul și

pentru a demonstra deschiderea unui punct de lucru.

Referitor la ieșirea din indiviziune

a reținut că nu poate fi făcută decât după stabilirea cu precizie a cotelor,

când va trebui să se țină cont de convenția părților, de sumele plătite de

fiecare și de actualizarea lor de la momentul plății, la zi, aspecte ce se pot

lămuri după rămânerea irevocabilă a acelei decizii.

Nemulțumită de decizia pronunțată reclamanta

a declarat recurs arătând că este nelegală.

În dezvoltarea acestor motive

susține următoarele:

- instanța a interpretat greșit

contractul de închiriere ca fiind o convenție de coachiziție, a celor două

societăți cu privire la spațiul comercial, declarând-o pe pârâtă titulară a

unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, fără a exista nici

măcar un început de dovadă scrisă cu intenția părților de a coachiziționa acest

spațiu, încălcând astfel dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

- hotărârea a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii prin aceea că materia locațiunii

prevăzută de art. 1410-1453 C. civ., a fost transformată în drept de

proprietate, prevăzută de art. 480 C. civ.

- proba cu înscrisuri, prevăzută de art.

1171 C. civ., a fost înlăturată în favoarea probei testimoniale, cu toate că

dispozițiile art. 1191 C. civ., prevăd că nu se va primi niciodată dovada prin

martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul.

Ulterior reclamanta și-a completat

motivele de recurs invocând necompetența materială a instanței de fond de a

soluționa litigiul care este de natură civilă, iar nu comercială deoarece un

capăt de cerere viza modalitatea de dobândire a unui imobil, iar celălalt viza

ieșirea din indiviziune.

De asemeni susține că instanța a

depășit atribuțiile puterii judecătorești modificând un contract de

vânzare-cumpărare, în lipsa unei părți contractante vânzătoarea imobilului în

litigiu, care trebuia citată în cauză; prin respingerea capătului de cerere privind

revendicarea au fost încălcate dispozițiile art. 728 C. civ., care sunt

imperative iar față de faptul că pârâta a solicitat constatarea existenței unui

contract în loc să formuleze o acțiune în realizare, cererea reconvențională

apare ca fiind inadmisibilă.

Recursul declarat de reclamantă este

fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Motivul de ordine publică prevăzut

de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. „când hotărârea s-a dat cu încălcarea

competenței altei instanțe” este neîntemeiat deoarece litigiul dintre părți

este de natură comercială conform art. 4 C. com., iar nu de natură civilă cum

susține recurenta, pentru că spațiul în litigiu face parte dintr-un fond de

comerț, iar părțile sunt comercianți.

Nu este întemeiată nici critica privind

depășirea de către instanță a atribuțiilor puterii judecătorești prevăzută de art.

304 pct. 4 C. proc. civ., întrucât prin hotărârile pronunțate în cauză nu s-au

adus atingeri principiilor constituționale, care determină limitele în care

trebuie să acționeze puterile statului. Citarea în cauză a vânzătoarei

spațiului în litigiu SC R.M. SA, pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă nu era

necesară, pentru că litigiul privește doar părțile și nu terții, iar prin

necitarea acesteia instanța nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

În schimb criticile vizând fondul

cauzei sunt întemeiate.

Într-adevăr, prin hotărârea

pronunțată, instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a

schimbat natura și înțelesul lămurit neîndoielnic al acestuia.

Între părți s-a încheiat la data de

15 aprilie 1999 un contract de închiriere, cu privire la spațiul comercial, în

care s-au stabilit chiria și obligațiile părților.

Nu s-a făcut dovada că în legătură

cu acest spațiu între părți s-ar fi încheiat un act secret, prin care s-a

convenit modalitatea de dobândire a imobilului prin coachiziție.

Simulația prevăzută de art. 1175 C.

civ., trebuie dovedită iar nu prezumată.

Dealtfel nici elementele de fapt

stabilite de instanțe, urmare probelor administrate în cauză, nu conduc la

ideea că între părți ar fi existat această înțelegere cu privire la dobândirea

spațiului comercial în litigiu.

Sumele achitate de pârâtă cu titlu

de chirie reprezintă numai 30 % din contravaloarea ratelor achitate din prețul

pentru cumpărarea spațiului comercial, iar în prezent imobilul este folosit

numai de reclamantă.

Raportul juridic dintre părți este

acela dintre locator și locatar reglementat de dispozițiile art. 1410-1435 C.

civ., iar nu dintre coproprietari cel prevăzut de art. 480 C. civ.

Față de cele ce preced, rezultă că

decizia atacată este nelegală și drept urmare, Înalta Curte în temeiul art. 304

alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul și va modifica decizia Curții de

Apel Craiova, în sensul că va respinge apelul declarat de pârâtă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC M.E. SNC Caracal, împotriva deciziei nr. 409 din 26 octombrie

2004 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, modifică decizia recurată în

sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC C. SRL Caracal, împotriva

sentinței nr. 36 din 23 ianuarie 2004 a Tribunalului Olt.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 12 aprilie 2005.