ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1002/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1002/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința
comercială nr. 4182 din 9 decembrie 2008 a Tribunalului Dolj, secția comercială,
a fost respinsă acțiunea reclamantei
SC R. SA Craiova
prin care solicitase
evacuarea pârâtei
SC
G. SRL din spațiul comercial în suprafață de 24 mp situat în Craiova, reținând
că pârâta a devenit proprietara spațiului în temeiul contractului de
vânzare-cumpărare din 2002.
Prin aceeași sentință
a fost respinsă și cererea reconvențională prin care pârâta solicitase
constatarea nulității contractului de închiriere din 27 aprilie 2007, instanța
reținând lipsa de interes a acesteia în promovarea cererii deoarece contractul
a și fost executat, iar efectul retroactiv al nulității contractului de
executare succesivă - cum este cazul în speță - este obiectiv imposibil de
realizat.
Apelul declarat de
reclamantă
împotriva
acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia comercială din 9
aprilie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția comercială
.
În esență, instanța
de apel a reținut în temeiul documentației tehnice efectuate cu ocazia
intabulării dreptului de proprietate al pârâtei SC G. SRL, dobândit în temeiul
contractului de vânzare-cumpărare din 5 aprilie 2002 B.N.P. P.E., că spațiul
din care reclamanta a solicitat evacuarea pârâtei este proprietatea pârâtei,
reclamanta nefăcând dovada că la acea adresă ar mai exista și un alt spațiu
comercial pe care pârâta să-l fi ocupat în calitate de chiriaș.
Neconcordanța dintre
suprafețele din documentația cadastrală - 88,63 mp - și cea din actul de
vânzare-cumpărare - 88,19 mp - a fost pusă de instanță pe seama grosimii
pereților, iar faptul că pârâta a încheiat contract de închiriere la 1
noiembrie 2001 și apoi prelungit succesiv până la 30 aprilie 2008, pentru
spațiul de 24 mp ce făceau parte din suprafața cumpărată în 2002 a fost pusă pe
seama erorii în care aceasta s-a aflat.
De asemenea instanța
a reținut că în cadrul acțiunii în evacuare nu se pot compara titlurile de
proprietate, că întrucât reclamanta nu a depus nici o schiță a spațiului
închiriat în speță devin incidente dispozițiile art. 1312 C. civ., respectiv,
clauzele neclare urmând a se interpreta contra locatorului.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs reclamanta solicitând modificarea ei pentru
nelegalitate.
În motivarea
recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta
critică decizia din apel pentru că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art.
129
1
alin. (6) C. proc. civ., instanța depășind limitele investirii
sale, în sensul că s-a pronunțat asupra unei acțiuni reale - analizând dreptul
de proprietate asupra celor 24 mp din care se ceruse evacuarea - și nu asupra
unei acțiuni personale imobiliare, cum este cererea în evacuare.
Plecând de la
raționamentul greșit că în cazul cererii în evacuare nu se pot compara două
titluri de proprietate, omite faptul că tocmai soluția de fond a fost
pronunțată prin valorificarea unui drept real în cadrul unui proces pornit
pentru valorificarea unui drept de creanță cum este caracterizat în doctrină
dreptul de folosință al locatarului.
De asemenea instanța
de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1169
C. civ. referitoare
la sarcina probei, imputându-i ei, reclamantă, că nu a făcut proba existenței
și a altui spațiu situat la adresa respectivă, în afara celui ce rezultă din
actele prezentate de pârâtă. Ori, ea depusese la fond contractul de închiriere
încheiat cu pârâta la 1 noiembrie 2001 și apoi prelungit succesiv în perioada
2002 - 2008 prin acte adiționale.
În acest caz pârâta
era cea obligată să facă dovada că cei 24 mp ce au format obiectul dedus
judecății făceau parte din suprafața cumpărată de ea în 2002.
Deși instanța de apel
și-a argumentat soluția pe documentația cadastrală întocmită de SC C. SRL -
anterior și pentru încheierea contractului de leasing imobiliar din 1999,
transformat ulterior în contract de vânzare-cumpărare din 2002 - ignoră faptul
că din acea documentație rezultă că la adresa respectivă suprafața totală a
spațiului comercial era de 118,07 mp aspect ce rezultă și din extrasul C.F.
depus de pârâtă la dosar, cei 24 mp din care ea a solicitat evacuarea
reprezentând tocmai diferența dintre suprafața totală și cea cumpărată în 2002
de pârâtă.
De altfel chiar
pârâta a întocmit o schiță a respectivului spațiu - pe care recurenta o atașează
recursului - în perioada contractului de leasing, schiță din care lipsesc cei
24 mp închiriați.
Prin ultima critică
recurenta invocă greșita aplicare de către instanța de apel a
dispozițiilor art. 1312
C. civ.,
din materia vânzării-cumpărării în materia contractului de închiriere, prin
analogie.
Corect era ca
instanța să facă aplicarea
dispozițiilor art. 983
C. civ. potrivit cărora când este
îndoială contractul se interpretează în favoarea celui ce se obligă, normă ce
instituie un principiu general de interpretare a clauzelor contractuale, cel
stipulat în art. 1312 C. civ. reprezentând o excepție de la principiul general,
aplicabil doar în materia vânzării-cumpărării, și care este de strică
aplicabilitate.
Oricum, acest
principiu nici nu-și găsea aplicabilitate în speță deoarece nu exista nici o
clauză neclară în contractul de închiriere, ajuns la termen, care să fi
necesitat interpretare.
Recursul este
întemeiat urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor arăta:
Criticile recurentei
privind depășirea limitelor investirii și răsturnarea sarcinii probei sunt
întemeiate deoarece, prin soluția dată, instanța de apel, ignorând contractul
de închiriere aflat în dosar și actul adițional, încheiate între părți pentru
suprafața de 24 mp, acte prin care reclamanta își proba calitatea sa de locator
al respectivului spațiu și din care rezulta calitatea de locatar a pârâtei, a
considerat că această suprafață face parte din suprafața cumpărată de pârâtă și
că respectivele contracte s-au semnat de aceasta din eroare.
Or cea care ar fi
trebuit să probeze că cei 24 mp închiriați făceau parte din suprafața cumpărată
în 2002 era tocmai pârâta și nu reclamanta, cum greșit a susținut instanța de
apel.
De altfel, atât
instanța de fond, cât și cea de apel, au considerat că pârâta și-a dovedit
dreptul de proprietate asupra spațiului din care s-a cerut evacuarea, luând în
considerare contractul de vânzare-cumpărare din 2002, contract din care face
parte integrantă și o schiță (fila 29 fond) deși această schiță este diferită
de cea întocmită de expertul cadastral (fila 36 fond) iar suprafețele nu
coincid, ultima vizând o suprafață cu mult mai mare decât cea pentru care
pârâta prezentat titlu de proprietate.
De asemenea
întemeiată este și critica privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 1312 C.
civ., din materia vânzării-cumpărării, contractului de locațiune, cu atât mai
mult cu cât instanța a făcut aplicabilitatea acestui principiu referitor la
interpretarea clauzelor îndoielnice în contra vânzătorului - prin analogie,
locatorului - pornind de la premisa că reclamanta nu a probat cu schița
apartenența celor 24 mp la suprafața cumpărată de pârâtă.
În consecință, Curtea
apreciind ca întemeiate criticile, va admite recursul declarat de reclamantă în
temeiul dispozițiilor art. 312 al. C. proc. civ. coroborat cu art. 304 pct. 9 C.
proc. civ. și va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 314 C. proc. civ.,
casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât se impun
verificări suplimentare din partea instanței în legătură cu apartenența sau nu
a suprafeței închiriate în cea cumpărată de pârâtă, având în vedere că schița
actului de vânzare-cumpărare, parte integrantă din acest contract, nu coincide
cu cea întocmită de expertul cadastral (fila 36 fond) și cu cea atașată
motivelor de recurs (fila 9).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de reclamanta
SC
R. SA București prin Sucursala Craiova
împotriva Deciziei nr. 79 din 9 aprilie 2009
a Curții de Apel Craiova, secția comercială, pe care o casează și trimite cauza
spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 11 martie 2010.