ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6014/2004

Asupra recursului

de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 30 ianuarie 2002 pe rolul Tribunalului Prahova

reclamanții I.G. și D.M. au contestat legalitatea deciziei nr. 174 emisă de

Primăria orașului Slănic, la 18 decembrie 2001, prin care a fost restituit în

natură pârâtului C.C. imobilul situat în Slănic, județul Prahova, compus din

teren în suprafață de 330 mp și clădire.

Contestația a

fost formulată în contradictoriu cu Primăria orașului Slănic, SC G. Slănic,

C.C. și întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința

civilă nr. 182 din 24 aprilie 2002, Tribunalul Prahova a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Slănic, a admis excepția lipsei

calității procesuale active și a respins contestația, ca fiind introdusă de

persoane fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, prin dispoziția contestată, Primăria

orașului Slănic a restituit în natură imobilul mai sus individualizat,

pârâtului C.C., cu obligația restituirii de către acesta a despăgubirilor

primite la preluarea de către stat a imobilului, reactualizate conform

indicelui de inflație.

Ulterior, această

dispoziție a fost revocată și s-a emis de către SC G. S.A. Slănic, decizia nr.

49 la 28 decembrie 2001, prin care aceeași părți a restituit în natură

imobilul, reclamanții I.G. și D.M. având calitatea de chiriași ai acestuia,

conform contractelor de închiriere nr. 432 și 433, ambele din 26 mai 1999,

reziliate de SC G. S.A.

Ca atare, cum

contestatorii au calitatea de chiriași, ci nu de proprietari ai imobilului, în

litigiu în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 40/1999 aceștia au fost obligați să

încheiere contract de închiriere cu noul proprietar, chiriașii neavând

legitimarea procesuală de a ataca în justiție decizia (dispoziția) emisă de

deținătorul imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 privind situația juridică a

unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.

Hotărârea

tribunalului a fost apelată de reclamanți, care au criticat-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr.

93 din 19 septembrie 2002 Curtea de Apel Ploiești a admis apelul, a anulat

sentința civilă atacată și a fixat termen la 11 noiembrie 2002, cu citarea

părților, pentru a se pronunța pe fondul cauzei.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul C.C., iar prin decizia nr. 1218 din 26

martie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a respins ca

inadmisibilă această cale de atac, cu motivarea că atât timp cât judecata nu a

fost finalizată prin hotărâre definitivă, conform prevederilor art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., recursul nu poate fi exercitat.

În

evocarea fondului, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a continuat

judecarea apelului declarat de contestatori împotriva sentinței civile nr. 182

din 24 aprilie 2002 a Tribunalului Prahova și, prin decizia nr. 163 din 11

august 2003 a respins contestația formulată de I.G. și D.M. în contradictoriu

cu C.C., SC G. S.A. și Primăria Municipiului Slănic și i-a obligat pe

contestatori la cheltuieli de judecată.

A reținut în

esență că dispoziția nr. 174 din 18 decembrie 2001 a Primăriei orașului Slănic

a fost revocată și s-a emis de către SC G. S.A. Slănic o altă decizie,

respectiv nr. 49 la 28 decembrie 2001, prin care s-a dispus restituirea în

natură a aceluiași imobil pârâtului C.C., așa încât criticile privind

legalitatea și temeinicia dispoziției contestate nu mai subzistă.

Decizia

pronunțată în apel a făcut obiectul exercitării de către reclamanți a căii

extraordinare de atac a recursului, prin prisma motivelor de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 1, 4, 7 și 10 C. proc. civ.

Deși încadrarea

în drept a motivelor de recurs făcută de reclamanți nu coincide cu conținutul

criticilor expuse, Înalta Curte va respinge recursul sub toate motivele, pentru

considerentele ce succed.

În ceea ce

privește primul motiv (încadrat în prevederile art. 304 pct. 1–4 C. proc. civ.)

este de observat că singura critică promovată se referă la „alcătuirea

completului de judecată” și vizează neconcordanța numelor judecătorilor cu

semnăturile din dispozitivul deciziei atacate.

Redat greșit de

reclamanți, acest motiv este explicitat de legiuitor la pct. 1 al art. 304

astfel „când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale” și se

referă la compunerea completului de judecată conform art. 17 din Legea nr.

92/1992 de organizare judecătorească, cu modificările ulterioare în sensul că,

în primă instanță cauzele se soluționează de un singur judecător, apelurile se

judecă de tribunale și curțile de apel, în complet format din doi judecători, iar

recursurile se soluționează de instanțele competente în complete constituite

din trei judecători.

Al doilea motiv

de recurs, reglementat de pct. 2 al aceluiași text procedural privește

„pronunțarea hotărârii de alți judecători decât cei care au luat parte la

dezbaterea în fond a pricinii” și este expresia principiului continuității

completului de judecată, care trebuie interpretată în accepțiunea ca hotărârea

să fie dată de judecătorii care au participat la soluționarea cauzei în fond.

Este de precizat

în acest sens, că cerința continuității completului de judecată este

îndeplinită chiar dacă acesta s-a schimbat ulterior, cu singura condiție ca

judecătorii care au soluționat cauza să pronunțe și hotărârea.

Al treilea motiv

de recurs „pronunțarea hotărârii cu încălcarea competenței altei instanțe”,

vizează în accepțiunea legiuitorului obligativitatea respectării normelor

procedurale privitoare la competența instanțelor judecătorești, motiv care,

deși formal invocat, nu subzistă în cuprinsul recursului, în expunerea

criticilor reclamanților.

De asemenea, nici

cel de-al patrulea motiv de recurs „depășirea atribuțiilor puterii

judecătorești”, exprimat în această sintagmă ca o imixtiune a instanței de

judecată „în sfera activității executive sau legislativ” nu este pertinent în

cauză.

Din conținutul

criticilor recurenților, rezultă că hotărârea a fost dată de alți judecători,

decât cei care au luat parte la dezbaterea pricinii (art. 304 pct. 3 C. proc.

civ.), ceea ce nu este real, decizia fiind semnată de judecătorii I.T. și A.B.

care figurează în practicaua acestei hotărâri, minuta fiind, la rându-i semnată

de aceștia.

Nici motivul de

recurs referitor la nemotivarea hotărârii nu este fondat, întrucât la filele

144-146 (dosar 5147/2003) instanța de apel a reținut pe larg, că pârâtul C.C. a

notificat-o pe SC G. S.A. Slănic, în sensul de a dispune restituirea în natură

a imobilului situat în Slănic, iar prin decizia nr. 49/2001 proprietarul a

reintrat în drepturile sale, deși imobilul era ocupat de chiriași.

Această situație

de fapt a fost contestată de reclamanții-recurenți, care au susținut că aveau

înregistrată la Primăria Slănic o cerere prin

care solicitau cumpărarea imobilului și,

prin contestația introdusă la 30 ianuarie 2002 au solicitat anularea

dispoziției nr. 174 din 18 decembrie 2001, socotind că aceasta contravine

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și nu au fost avute în vedere nici cele

stabilite prin decizia nr. 2991 din 23 septembrie 1999 a Curții de Apel

Ploiești .

Prin respingerea

recursurilor reclamanților D.M. și I.G., această hotârâre a menținut sentința

civilă nr. 2136 din 28 septembrie 1998 a Judecătoriei Vălenii de Munte.

Prin această

sentință rămasă definitivă și irevocabilă s-a admis cererea de intervenție

formulată de D.M. și I.G. și a fost obligată SC G. S.A. Slănic să încheie

contractele de vânzare-cumpărare, în condițiile Legii nr. 112/1995.

Această obligație

nu a fost adusă la îndeplinire, dar fostul proprietar C.C. a formulat

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat restituirea în

natură a imobilului.

Deși prin decizia

nr. 174 din 18 decembrie 2001 Primăria Slănic a dispus restituirea către

aceștia a imobilului, ulterior și-a anulat decizia, cu motivarea că aceasta

trebuia emisă de unitatea deținătoare, respectiv SC G. S.A. Slănic.

Prin decizia nr.

49 din 21 decembrie 2001 a SC G. S.A. Slănic, ce a fost pusă în executare,

imobilul a reintrat în patrimoniul proprietarului C.C..

Reclamanții

nu au legitimare procesuală activă în cauză, respectiv aceea de „persoană

îndreptățită” în înțelesul Legii nr. 10/2001. Prin decizia nr. 684 din 17

aprilie 1984 emisă de fostul Consiliu Popular al Județului Prahova s-a dispus

trecerea în proprietatea statului, cu plată a imobilului situat în Slănic,

aparținând în proprietate lui C.C., în temeiul art. 52 din Legea nr. 4/1973, cu

plata unei despăgubiri.

Față de cele

arătate este de înlăturat și ultimul motiv de recurs, referitor la aplicarea

greșită a legii, în raport de considerentele expuse pe larg.

În consecință,

recursul urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art 312 alin. (1) teza a

II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanții I.G. și D.M. împotriva deciziei nr.

163 din 11 august 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2

noiembrie 2004.