ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2985/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2495 din 7 octombrie 2003, Judecătoria Moinești

a respins acțiunea reclamantei C.M. care a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții P.A. și P.I., rezoluțiunea contractului de întreținere,

Instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 2382 la 13 septembrie 1996 de B.N.P. V.C., reclamanta C.M.

a vândut pârâților P.I. (fiica sa) și P.A. suprafața de 1125 mp teren fânaț,

sub rezerva dreptului de uzufruct viager, pentru prețul de 600.000 lei. Din

acest preț, la data încheierii contractului s-au achitat 100.000 lei, pentru

diferența de 500.000 lei, pârâții obligându-se să îi asigure întreținere și

îngrijire pe tot timpul vieții.

Contractul încheiat a fost calificat de instanța de judecată drept contract

de întreținere, față de împrejurarea că obligația de întreținere reprezintă mai

mult de jumătate din prețul convenit, iar acțiunea a fost calificată ca o

reziliere de contract, și nu rezoluțiune, așa cum a solicitat reclamanta.

Față de această calificare, a fost respinsă excepția prescrierii

dreptului la acțiune invocată de pârâți și excepția lipsei calității procesuale

active.

A mai reținut instanța, că relațiile dintre părți au fost normale,

pârâții prestând întreținere prin trimiterea către reclamantă a unor sume de

bani, deoarece, la data încheierii contractului, locuiau în altă localitate.

Apelul declarat de reclamantă a fost respins de Curtea de Apel Bacău

prin decizia civilă nr. 292 din 17 martie 2004.

Instanța de apel a reținut că între părți, în anul 1996, s-a încheiat

contractul autentificat pentru suprafața de 1125 mp teren. Reclamanta a

recunoscut că pârâții și-au îndeplinit obligația de întreținere până în anul

2000, deși în cererea de apel afirmă că “în mod insuficient”. Tot reclamanta a

fost cea care a refuzat pârâților să o mai viziteze, dar nu a făcut dovada că

neîndeplinirea obligației de întreținere este imputabilă pârâților.

Neînțelegerile dintre părți s-au datorat faptului că pârâții au

construit un gard și au demolat vechiul grajd, construind unul nou. Pentru

înlăturarea acestor impedimente, reclamanta are, însă, la îndemână alte

mijloace legale.

Împotriva acestei decizii, în termenul prevăzut de lege, a declarat

recurs reclamanta.

Fără a indica vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., reclamanta critică, în esență, decizia instanței de apel pentru

faptul că nu reușește să înțeleagă situația de fapt și că instanța a omis să se

pronunțe asupra unor probe administrate în cauză.

Aceste critici permit încadrarea recursului declarat în dispozițiile

art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în raport de care va fi analizat.

Arată reclamanta că instanțele au omis să se pronunțe cu privire la

adeverința medicală din care rezultă că prezintă cataractă la ochiul drept, cu

scăderea acuității vizuale și că nu au ținut cont de înscrisul de la dosarul de

fond, prin care se atestă că pârâta a fost avertizată de organele competente în

legătură cu atitudinea față de reclamantă. Se mai susține că instanțele nu au

luat în considerare nici declarațiile martorilor propuși de reclamantă, M.D. și

C.E.

Cu privire la susținerile reclamantei, trebuie subliniat faptul că în

recurs, instanța nu poate face o reevaluare a probelor administrate în fața

instanței a cărei hotărâre se atacă.

Controlul judiciar al instanței de recurs este limitat strict la

situațiile prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., precum și la

eventuale motive de ordine publică, nesocotite de instanțe.

Stabilind că doar pct. 10

al art. 304

este incident în cauză,

Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat.

Actul medical la care reclamanta face referire nu este hotărâtor pentru

dezlegarea pricinii, deoarece reclamanta nu a solicitat constatarea nulității

contractului, în baza unor motive prevăzute de lege și care ar fi fost generate

de starea sa de sănătate.

Fără a face trimitere directă la actul medical invocat, instanța de fond

a înlăturat totuși susținerea reclamantei că ar fi nevăzătoare din anul 1992,

observând că în anul 1996, aceasta a semnat personal contractul intitulat de

vânzare-cumpărare.

De altfel, critica este adusă pentru prima dată în fața instanței de

recurs, reclamanta nefăcând o astfel de apărare în fața instanței de apel.

Neîntemeiată este și susținerea referitoare la omisiunea instanțelor de

a se pronunța cu privire la celelalte mijloace de probă, deoarece sentința

instanței de fond face referiri concrete la înscrisurile și la motivele pentru

care a stabilit că declarațiile martorilor propuși de reclamantă nu sunt concludente.

Instanța de apel a menținut constatările judecătoriei, subliniind, în

plus, motivele care au dus la ivirea unei situații de tensiune între părți.

Pentru cele mai sus expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este

fondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva

deciziei civile nr. 292 din 17 martie 2004 a Curții de Apel Bacău.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 aprilie

2005.