ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5971/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 994 din 20 decembrie 2004, pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost condamnat inculpatul D.V., la 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2 1 ) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 74 și art. 76 lit. c) C. pen.; la un an închisoare, pentru comiterea infracțiunii de tentativă la tâlhărie, prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 74 și art. 76 lit. c) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tentativă la furt calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b); la 4 luni închisoare, pentru infracțiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (3), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., art. 74 și art. 76 lit. c) C. pen.; la 5.000.000 lei amendă, pentru infracțiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., art. 74 și art. 76 lit. c) C. pen., și la 8.000.000 lei amendă, pentru comiterea infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., art. 74 și art. 76 lit. c) C. pen.

Conform art. 33 și art. 34 lit. e) C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare. Conform art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la terminarea executării pedepsei. Inculpatul a fost obligat să plătească părții civile SC R. SRL Turda suma de 100.000.000 lei despăgubiri civile și părții civile O.O., suma de 5.000.000 lei cu titlu de daune morale. Inculpatul a mai fost obligat la plata sumei de 5.000.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în ziua de 8 iunie 2002, în jurul orei 17,30, agenții de pază B.I.

și O.O.E., angajați la SC D.S. SRL Turda, au efectuat un tur de verificare a obiectivului avut în pază, respectiv SC A. SA Turda (în prezent SC R. SRL Turda) și în cursul patrulării l-au surprins pe inculpatul D.V. în timp ce ieșea pe un geam din clădirea postului de transformare aflat în incinta unității. Agenții de pază au mai observat lângă zid, mai multe obiecte din cupru și aluminiu care proveneau din dezmembrarea celulelor electrice din stația de transformare pe care inculpatul le-a demontat, după care le-a aruncat pe geam. Totodată, paznicii au mai constatat că făptuitorul avea asupra sa o rangă de fier și o sacoșă în care se aflau mai multe chei fixe pe care acesta le-a folosit la demontarea celulelor electrice.

Agenții de pază i-au cerut inculpatului să părăsească incinta societății, după care, au transportat bunurile, cu ajutorul unor saci în cabina postului de pază. Prima instanță a mai constatat că în momentul în care paznicii au lăsat bunurile lângă cabină, inculpatul a încercat să le recupereze, luând un cablu de cupru după care a fugit. Deoarece partea vătămată O.O.E. s-a opus inculpatul, inculpatul l-a lovit peste mână și piciorul stâng cu ranga pe care o avea asupra sa, reproșându-i că i-a dat 3.000.000 lei pentru a-i permite să sustragă bunuri. În ajutorul părții vătămate, motivează tribunalul, a intervenit celălalt agent de pază, martorul B.I., dar inculpatul l-a amenințat că îl bate și i-a adresat injurii, după care a încercat din nou să-l lovească pe O.O.E.

cu cablu de cupru, i-a agățat tricoul pe care l-a rupt, după care a plecat. Instanța de fond a mai reținut, în sarcina inculpatului, că la data de 14 iunie 2003, a fost depistat, în incinta aceleași societăți comerciale, în timp ce încerca să desprindă componente de aluminiu și cupru de la instalația din interiorul postului de transformare . În timp ce agenții pe bază M.D.M. și I.D.A. patrulau prin curtea unității au auzit zgomote din interiorul postului de transformare. După ce s-au apropiat, martorul M.D.M. a privit în interior și l-a observat pe inculpat care încerca să desprindă cu ajutorul unei chei fixe piese de aluminiu și cupru din componența instalației electrice. Martorul l-a somat pe inculpat să părăsească zona, iar acesta a încetat operațiunea și-a pus cheile într-o plasă, a luat ranga pe care o avea asupra sa și a încercat să iasă printr-o spărtură acoperită cu un placaj, aflată deasupra unei uși.

În momentul în care inculpatul a sărit în exterior, constată prima instanță, martorul M.D.M. a încercat să-l imobilizeze, dar acesta i-a adresat injurii, l-a amenințat că îl va bate așa cum a procedat cu un alt coleg al său cu câteva zile în urmă, făcând referire la partea vătămată O.O.E. și a reușit să fugă, evitând prinderea sa. În acest interval de timp, martorul I.D.A. a asistat la eveniment fără a se implica și, fiind angajat recent, conflictul i-a produs o temere profundă. Curtea de Apel Cluj, prin decizia penală nr. 53/ A din 1 martie 2005, a respins apelul declarat inculpat împotriva sentinței primei instanțe, considerând nefondate, susținerile formulate în sensul lipsei probelor de vinovăție, a greșitei încadrări juridice a faptelor și individualizări a pedepselor.

Instanța de apel a constatat că vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunilor a fost pe deplin probată, calificarea juridică este legală și că sancțiunile aplicate au fost corect individualizate, sub minimul legal, prin recunoașterea circumstanțelor atenuante. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul care invocând dispoziții art. 385 9 pct. 10 teza II C. proc. pen., a susținut că instanțele nu au administrat probe esențiale pentru soluționarea cauzei constând în audierea martorilor M.A. și M.V. care, în ziua de 8 iunie 2002, l-au văzut oferind o sumă de bani agentului de pază O.O.E. pentru a-I permite să sustragă materiale din unitate, astfel că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

În subsidiar, inculpatul a invocat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 385 9 pct. 17 și 18 C. proc. pen., afirmând că din materialul probator administrat în cauză nu rezultă că l-ar fi lovit pe agentul de pază O.O.E. sau că i-ar fi agresat pe ceilalți paznici nefăcându-se vinovat de săvârșirea infracțiunilor de ultraj și pe cale de consecință solicită achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. De asemenea, în baza art. 334 C. proc. pen., a cerut schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2 1 ) lit. b) C. pen., în infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (1) lit. e) și i) C. pen., și condamnarea lui la pedepse sub minimul special.

În final, inculpatul a solicitat achitarea sa pentru infracțiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin. (1) C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Examinând recursul declarat de inculpatul D.V. în raport cu motivele invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat. Din analiza materialului probator rezultă că instanțele au stabilit o reală situație de fapt și au reținut în mod just vinovăția inculpatului, în concordanță cu probele administrate în timpul urmăririi penale și al cercetării judecătorești. În ceea ce privește fapta din 8 iunie 2003, s-a apreciat corect că inculpatul a sustras din clădirea postului de transformare, situat în incinta părții civile componente electrice din cupru și aluminiu, cauzând un prejudiciu în sumă de 100.000.000 lei, iar pentru a-și asigura scăparea și a păstra bunurile sustrase a lovit și amenințat cu o rangă agenții de pază.

Casarea cu trimitere a hotărârilor atacate pentru reaudierea martorilor M.V. și M.A., astfel cum a solicitat inculpatul, în recurs nu se impune deoarece cei doi, angajați ai SC U.C. Turda, fiind ascultați la tribunal au precizat că au observat de la distanță pe făptuitor discutând cu agentul de pază O.O.E., dar nu au putut relata conținutul convorbirii dintre aceștia. De asemenea, martorul M.V. a declarat că l-a văzut pe D.V. înmânând bani părții vătămate O.O.E., dar nu cunoaște pentru ce anume și nici suma plătită. Totodată, agentul de pază B.I. a declarat că, pe parcursul realizării sarcinilor de serviciu, l-a însoțit permanent pe colegul său, O.O.E., astfel că acesta nu a avut posibilitatea să încheie vreo înțelegere cu inculpatul și să primească bani de la acesta.

Martorul a mai declarat că după ce l-a surprins pe inculpat cu piesele sustrase, aflate în doi saci, pentru a-și asigura scăparea, acesta l-a lovit cu un cablu pe O.O.E. În raport de probele analizate se constată că fapta inculpatului, săvârșită la 8 iunie 2002, este cu prisosință dovedită, iar încadrarea juridică este corectă. În ceea ce privește cererea inculpatului, formulată în recurs de schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tâlhărie în furt calificat se constată că este neîntemeiată.

Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., constituie tâlhărie furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență, sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea. Din examinarea acestui text de lege, rezultă, deci, că tâlhăria este o infracțiune complexă, în componența căreia intră infracțiunea de furt și o acțiune violentă îndreptată contra persoanei.

Totodată, mai rezultă că există infracțiune de tâlhărie nu numai în cazul când furtul este comis printr-o acțiune violentă îndreptată contra unei persoane, ci și atunci când făptuitorul, după comiterea furtului, exercită acțiuni violente pentru a păstra bunurile sustrase și a-și asigura scăparea. Or, este de observat că după ce a sustras componentele electrice din postul de transformare al părții civile, la data de 8 iunie 2002, furtul fiind consumat, inculpatul a lovit agenții de pază, pentru a-șui asigura scăparea. Așa fiind, elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie sunt întrunite, neputându-se considera că inculpatul a comis doar un furt calificat. Atâta vreme cât inculpatul, după ce a furat bunurile a lovit pe agentul de pază O.O.E., cu scopul de a-și asigura scăparea, fapta săvârșită constituie infracțiunea de tâlhărie în concurs cu infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (3) C. pen., astfel cum au reținut instanțele anterioare.

Fapta aceluiași inculpat, care în împrejurările descrise a amenințat pe agentul de pază B.I., pentru a-și asigura scăparea și a păstra bunul sustras, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (2) C. pen. Înalta Curte nu poate reține nici critica din recursul inculpatului prin care a solicitat achitarea pentru infracțiunea de tentativă de tâlhărie, prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin. (1) C. pen., pe care a comis-o la data de 14 iunie 2003, când a încercat să sustragă bunuri de la aceeași societate comercială și fiind surprins de agenții de pază M.D.M. și I.D.A. l-a amenințat pe cel dintâi că îl va lovi cu o rangă, pe care o avea asupra lui și a reușit să fugă.

Probele administrate, respectiv declarațiile și rapoartele celor doi agenți de pază, au evidențiat modalitatea concretă de săvârșire a celei de-a doua infracțiuni de către inculpatul D.V., hotărârea infracțională fiind pusă în executare în condițiile concret reținute de instanțe. Astfel fiind, corect s-a reținut în cauză că fapta inculpatului constituie tentativă la infracțiunea de tâlhărie în concurs cu cea de ultraj. De asemenea, nu poate fi avută în vedere nici critica privind greșita individualizare a pedepselor aplicate deoarece instanțele au reținut în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., și nu se impune să se dea o mai mare eficiență acestora, având în vedere împrejurările în care au fost comise infracțiunile, atitudinea nesinceră a făptuitorului și starea de recidivă.

Față de considerentele arătate, constatând că sunt nefondate criticile formulate de inculpat și nerezultând existența vreunui caz de casare din cele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același cod, va respinge recursul ca nefondat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat să plătească suma de 120 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.V. împotriva deciziei penale nr. 53/ A din 1 martie 2005 a Curții de Apel Cluj. Obligă recurentul inculpat să plătească suma de 120 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 24 octombrie 2005.