ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5971/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 994 din 20

decembrie 2004, pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost condamnat inculpatul

D.V., la 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie,

prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2

1

) lit. b) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. b), art. 74 și art. 76 lit. c) C. pen.; la un an

închisoare, pentru comiterea infracțiunii de tentativă la tâlhărie, prevăzută

de art. 20, raportat la art. 211 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit.

b), art. 74 și art. 76 lit. c) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din

infracțiunea de tentativă la furt calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art.

208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit.

b); la 4 luni închisoare, pentru infracțiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 alin.

(3), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., art. 74 și art. 76 lit. c) C. pen.;

la 5.000.000 lei amendă, pentru infracțiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 alin.

(2), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., art. 74 și art. 76 lit. c) C. pen.,

și la 8.000.000 lei amendă, pentru comiterea infracțiunii de ultraj, prevăzută

de art. 239 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., art. 74 și art. 76

lit. c) C. pen.

Conform art. 33 și art. 34 lit. e) C.

pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare.

Conform art. 71 C. pen., i s-au

interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., din momentul

rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la terminarea executării

pedepsei.

Inculpatul a fost obligat să plătească

părții civile SC R. SRL Turda suma de 100.000.000 lei despăgubiri civile și

părții civile O.O., suma de 5.000.000 lei cu titlu de daune morale.

Inculpatul a mai fost obligat la

plata sumei de 5.000.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că, în ziua de 8 iunie 2002, în jurul orei 17,30, agenții de

pază B.I. și O.O.E., angajați la SC D.S. SRL Turda, au efectuat un tur de

verificare a obiectivului avut în pază, respectiv SC A. SA Turda (în prezent SC

R. SRL Turda) și în cursul patrulării l-au surprins pe inculpatul D.V. în timp

ce ieșea pe un geam din clădirea postului de transformare aflat în incinta

unității. Agenții de pază au mai observat lângă zid, mai multe obiecte din

cupru și aluminiu care proveneau din dezmembrarea celulelor electrice din

stația de transformare pe care inculpatul le-a demontat, după care le-a aruncat

pe geam. Totodată, paznicii au mai constatat că făptuitorul avea asupra sa o

rangă de fier și o sacoșă în care se aflau mai multe chei fixe pe care acesta

le-a folosit la demontarea celulelor electrice.

Agenții de pază i-au cerut

inculpatului să părăsească incinta societății, după care, au transportat

bunurile, cu ajutorul unor saci în cabina postului de pază.

Prima instanță a mai constatat că în

momentul în care paznicii au lăsat bunurile lângă cabină, inculpatul a încercat

să le recupereze, luând un cablu de cupru după care a fugit. Deoarece partea

vătămată O.O.E. s-a opus inculpatul, inculpatul l-a lovit peste mână și piciorul

stâng cu ranga pe care o avea asupra sa, reproșându-i că i-a dat 3.000.000 lei

pentru a-i permite să sustragă bunuri.

În ajutorul părții vătămate, motivează

tribunalul, a intervenit celălalt agent de pază, martorul B.I., dar inculpatul l-a

amenințat că îl bate și i-a adresat injurii, după care a încercat din nou să-l

lovească pe O.O.E. cu cablu de cupru, i-a agățat tricoul pe care l-a rupt, după

care a plecat.

Instanța de fond a mai reținut, în

sarcina inculpatului, că la data de 14 iunie 2003, a fost depistat, în incinta aceleași

societăți comerciale, în timp ce încerca să desprindă componente de aluminiu și

cupru de la instalația din interiorul postului de transformare .

În timp ce agenții pe bază M.D.M. și

I.D.A. patrulau prin curtea unității au auzit zgomote din interiorul postului

de transformare. După ce s-au apropiat, martorul M.D.M. a privit în interior și

l-a observat pe inculpat care încerca să desprindă cu ajutorul unei chei fixe

piese de aluminiu și cupru din componența instalației electrice. Martorul l-a

somat pe inculpat să părăsească zona, iar acesta a încetat operațiunea și-a pus

cheile într-o plasă, a luat ranga pe care o avea asupra sa și a încercat să

iasă printr-o spărtură acoperită cu un placaj, aflată deasupra unei uși.

În momentul în care inculpatul a

sărit în exterior, constată prima instanță, martorul M.D.M. a încercat să-l

imobilizeze, dar acesta i-a adresat injurii, l-a amenințat că îl va bate așa

cum a procedat cu un alt coleg al său cu câteva zile în urmă, făcând referire

la partea vătămată O.O.E. și a reușit să fugă, evitând prinderea sa. În acest

interval de timp, martorul I.D.A. a asistat la eveniment fără a se implica și,

fiind angajat recent, conflictul i-a produs o temere profundă.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia

penală nr. 53/ A din 1 martie 2005, a respins apelul declarat inculpat

împotriva sentinței primei instanțe, considerând nefondate, susținerile

formulate în sensul lipsei probelor de vinovăție, a greșitei încadrări juridice

a faptelor și individualizări a pedepselor.

Instanța de apel a constatat că vinovăția

inculpatului în săvârșirea infracțiunilor a fost pe deplin probată, calificarea

juridică este legală și că sancțiunile aplicate au fost corect individualizate,

sub minimul legal, prin recunoașterea circumstanțelor atenuante.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs inculpatul care invocând dispoziții art. 385

9

pct. 10 teza II

C. proc. pen., a susținut că instanțele nu au administrat probe esențiale pentru

soluționarea cauzei constând în audierea martorilor M.A. și M.V. care, în ziua

de 8 iunie 2002, l-au văzut oferind o sumă de bani agentului de pază O.O.E.

pentru a-I permite să sustragă materiale din unitate, astfel că se impune

trimiterea cauzei spre rejudecare.

În subsidiar, inculpatul a invocat

motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 385

9

pct. 17 și 18

C. proc. pen., afirmând că din materialul probator administrat în cauză nu

rezultă că l-ar fi lovit pe agentul de pază O.O.E. sau că i-ar fi agresat pe

ceilalți paznici nefăcându-se vinovat de săvârșirea infracțiunilor de ultraj și

pe cale de consecință solicită achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. De asemenea, în baza art. 334

C. proc. pen., a cerut schimbarea încadrării juridice din infracțiunea

prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2

1

) lit. b) C. pen., în

infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (1) lit.

e) și i) C. pen., și condamnarea lui la pedepse sub minimul special.

În final, inculpatul a solicitat

achitarea sa pentru infracțiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin.

(1) C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit.

a) C. proc. pen.

Examinând recursul declarat de

inculpatul D.V. în raport cu motivele invocate, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că acesta este nefondat.

Din analiza materialului probator

rezultă că instanțele au stabilit o reală situație de fapt și au reținut în mod

just vinovăția inculpatului, în concordanță cu probele administrate în timpul

urmăririi penale și al cercetării judecătorești.

În ceea ce privește fapta din 8

iunie 2003, s-a apreciat corect că inculpatul a sustras din clădirea postului

de transformare, situat în incinta părții civile componente electrice din cupru

și aluminiu, cauzând un prejudiciu în sumă de 100.000.000 lei, iar pentru a-și

asigura scăparea și a păstra bunurile sustrase a lovit și amenințat cu o rangă

agenții de pază.

Casarea cu trimitere a hotărârilor

atacate pentru reaudierea martorilor M.V. și M.A., astfel cum a solicitat inculpatul,

în recurs nu se impune deoarece cei doi, angajați ai SC U.C. Turda, fiind ascultați

la tribunal au precizat că au observat de la distanță pe făptuitor discutând cu

agentul de pază O.O.E., dar nu au putut relata conținutul  convorbirii dintre

aceștia. De asemenea, martorul M.V. a declarat că l-a văzut pe D.V. înmânând

bani părții vătămate O.O.E., dar nu cunoaște pentru ce anume și nici suma

plătită.

Totodată, agentul de pază B.I. a

declarat că, pe parcursul realizării sarcinilor de serviciu, l-a însoțit

permanent pe colegul său, O.O.E., astfel că acesta nu a avut posibilitatea să

încheie vreo înțelegere cu inculpatul și să primească bani de la acesta.

Martorul a mai declarat că după ce

l-a surprins pe inculpat cu piesele sustrase, aflate în doi saci, pentru a-și

asigura scăparea, acesta l-a lovit cu un cablu pe O.O.E.

În raport de probele analizate se

constată că fapta inculpatului, săvârșită la 8 iunie 2002, este cu prisosință

dovedită, iar încadrarea juridică este corectă.

În ceea ce privește cererea

inculpatului, formulată în recurs de schimbarea încadrării juridice din infracțiunea

de tâlhărie în furt calificat se constată că este neîntemeiată.

Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen.,

constituie tâlhărie furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau

amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de

a se apăra, precum și furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau

amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență, sau neputință de

a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace

pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori

pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

Din examinarea acestui text de lege,

rezultă, deci, că tâlhăria este o infracțiune complexă, în componența căreia

intră infracțiunea de furt și o acțiune violentă îndreptată contra persoanei.

Totodată, mai rezultă că există

infracțiune de tâlhărie nu numai în cazul când furtul este comis printr-o

acțiune violentă îndreptată contra unei persoane, ci și atunci când

făptuitorul, după comiterea furtului, exercită acțiuni violente pentru a păstra

bunurile sustrase și a-și asigura scăparea.

Or, este de observat că după ce a

sustras componentele electrice din postul de transformare al părții civile, la

data de 8 iunie 2002, furtul fiind consumat, inculpatul a lovit agenții de

pază, pentru a-șui asigura scăparea.

Așa fiind, elementele constitutive

ale infracțiunii de tâlhărie sunt întrunite, neputându-se considera că

inculpatul a comis doar un furt calificat.

Atâta vreme cât inculpatul, după ce

a furat bunurile a lovit pe agentul de pază O.O.E., cu scopul de a-și asigura

scăparea, fapta săvârșită constituie infracțiunea de tâlhărie în concurs cu

infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (3) C. pen., astfel cum au

reținut instanțele anterioare.

Fapta aceluiași inculpat, care în

împrejurările descrise a amenințat pe agentul de pază B.I., pentru a-și asigura

scăparea și a păstra bunul sustras, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (2) C. pen.

Înalta Curte nu poate reține nici

critica din recursul inculpatului prin care a solicitat achitarea pentru

infracțiunea de tentativă de tâlhărie, prevăzută de art. 20, raportat la art. 211

alin. (1) C. pen., pe care a comis-o la data de 14 iunie 2003, când a încercat

să sustragă bunuri de la aceeași societate comercială și fiind surprins de

agenții de pază M.D.M. și I.D.A. l-a amenințat pe cel dintâi că îl va lovi cu o

rangă, pe care o avea asupra lui și a reușit să fugă.

Probele administrate, respectiv

declarațiile și rapoartele celor doi agenți de pază, au evidențiat modalitatea

concretă de săvârșire a celei de-a doua infracțiuni de către inculpatul D.V.,

hotărârea infracțională fiind pusă în executare în condițiile concret reținute

de instanțe.

Astfel fiind, corect s-a reținut în

cauză că fapta inculpatului constituie tentativă la infracțiunea de tâlhărie în

concurs cu cea de ultraj.

De asemenea, nu poate fi avută în

vedere nici critica privind greșita individualizare a pedepselor aplicate

deoarece instanțele au reținut în favoarea inculpatului circumstanțele

atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., și nu se impune să se dea o mai mare

eficiență acestora, având în vedere împrejurările în care au fost comise

infracțiunile, atitudinea nesinceră a făptuitorului și starea de recidivă.

Față de considerentele arătate,

constatând că sunt nefondate criticile formulate de inculpat și nerezultând

existența vreunui caz de casare din cele prevăzute de art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod, va respinge

recursul ca nefondat.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat să plătească suma de 120 lei cu titlu

de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul D.V. împotriva deciziei penale nr. 53/ A din 1 martie

2005 a Curții de Apel Cluj.

Obligă recurentul inculpat să

plătească suma de 120 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 24

octombrie 2005.