ÎCCJ, Decizia nr. 79/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1729 din 12 decembrie 2000, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamanta I.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, prin d-l ministru V.S. S-a reținut că prin cererea din 22 mai 2000, reclamanta a solicitat, între altele, obligarea pârâtului la luarea măsurilor legal prevăzute prin convenția din 20 iunie 1956, de la New York, privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate, în vederea executării pe teritoriul german a hotărârilor prin care N.D.A. a fost obligat la plata pensiei de întreținere, în favoarea fiicei sale N.A.C.

Reclamanta a susținut că Ministerul Justiției, ca autoritate transmițătoare, nu a sprijinit executarea hotărârilor judecătorești române, pe teritoriul statului german, deși s-a adresat autorității menționate în scopul arătat. Or, din actele dosarului rezultă că, în conformitate cu prevederile Convenției de la Haga din 1954, Ministerul Justiției a comunicat actele de procedură, statului german. Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta a declarat recurs. La termenul din 10 mai 2005, fixat pentru judecarea recursului, recurenta-reclamantă I.M. a învederat, între altele, că la termenul de judecată din 18 ianuarie 2005 a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 8 din Legea nr. 195/2004.

Excepția a fost respinsă, fără ca prin încheiere să se indice calea de atac. Drept urmare, recurenta a arătat că înțelege să invoce din nou excepția de neconstituționalitate menționată, conform motivelor formulate în scris. Prin încheierea pronunțată în aceeași zi, în dosarul nr. 1234/2001, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a amânat judecarea cauzei, la data de 28 iunie 2005, între altele, pentru examinarea excepției de neconstituționalitate. Împotriva acestei încheieri, reclamantele au declarat recurs, fără a indica nici unul din cazurile de nelegalitate prevăzute în art. 304 C. proc. civ.

S-a susținut că în mod greșit excepția de neconstituționalitate a fost respinsă, ca inadmisibilă, față de împrejurarea că dispozițiile privind procedura admisibilității în principiu a recursului, are legătură cu cauza și, totodată, nu există o decizie anterioară prin care să se fi constatat, în contenciosul constituțional, neconstituționalitatea actului normativ menționat. În concluzie, reclamantele au solicitat admiterea recursului, desființarea încheierii atacate și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri pronunțate de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs.

Prin recursul declarat este vizată provocarea controlului judiciar asupra încheierii menționate, prin care s-a amânat judecarea cauzei în vederea legalei îndepliniri au procedurii de citare cu intimatul S.V., precum și în vederea examinării cererii de sesizare a Curții Constituționale, în considerarea de către reclamante, a caracterului autonom al acesteia. Însă, caracterul autonom al încheierii este exclus, în raport cu dispozițiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărâri date în cursul judecății. Pe de altă parte, potrivit art. 299 C. proc. civ., raportat la art. 282 alin. (2) din același cod, încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu fondul, excepția de la regula generală statuată de textul legal menționat, cu referire la încheierile prin care s-a suspendat cursul judecății, fiind de strictă interpretare.

Cu privire la încheierile ce amână judecarea cauzei, în raport cu dispozițiile art. 85 C. proc. civ., în vederea îndeplinirii legale a procedurii de citare sau prin care în etapa procesuală a recursului se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, în măsura în care față de criticile formulate, calea de atac a fost exercitată și împotriva încheierii din 18 ianuarie 2005, pronunțată în același dosar, legea procesual-civilă nu a reglementat posibilitatea atacării separate cu recurs. Ca atare, încheierile menționate urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit de legea procesual-civilă, pentru hotărârea finală ce se va pronunța în cauză, în această etapă procesuală. Or, conform art. 299 C. proc.

civ., căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile definitive, stabilite, ca atare, prin art. 377 alin. (1) din același cod. Pe de altă parte, conform art. 377 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299 din același cod, rezultă că sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității recursului, dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare. Drept urmare, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă. Așadar, în raport cu principiul menționat, coroborat cu neîndeplinirea uneia din cerințele ce se cer a fi întrunite cumulativ, cu referire la existența unei hotărâri determinate de legea procesuală, ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar, prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de pârâtă apare ca fiind inadmisibil.

Aceeași soluție se impune și dacă recursul declarat de reclamante, în raport cu motivele invocate, este examinat ca o cale de atac împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale. În acest sens, este de reținut că dispozițiile art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, stabilesc, într-adevăr, că încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, poate fi atacată cu recurs la instanța imediat superioară. Însă, prin textul menționat, legiuitorul nu a vizat modificarea art. 299 C. proc. civ., ci, din considerente ținând de soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, a înlăturat în acest caz, posibilitatea atacării încheierii, și cu apel.

Este exclusă orice altă interpretare, în sensul admisibilității recursului, întrucât ar însemna a adăuga la lege, atribuind legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă, cu referire la modificarea art. 299 C. proc. civ. și, în consecință, a altera voința reală a acestuia. De altfel, în măsura în care recursul exercitat de reclamante privește și încheierea din 18 ianuarie 2005, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, urmează a se constata și că acesta este tardiv declarat. Însă instanța va examina recursul, sub aspectul excepției de inadmisibilitate pusă în discuție, în raport cu împrejurarea că aceasta prevalează oricăror altor excepții de procedură sau de fond, mai puțin celei de netimbrare.

Pe de altă parte, potrivit art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, completul de 9 judecători judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, prin art. 21 din Legea nr. 304/2004, republicată, a fost stabilită competența secțiilor de a judeca recursurile în cauzele determinate de Codul de procedură civilă, iar prin art. 22 din același act normativ a fost reglementată competența secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, între altele, de a judeca în primă instanță procesele penale, în cazurile expres prevăzute, determinate de calitatea persoanei. Din coroborarea textelor legale menționate rezultă că secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca și celelalte secții, de altfel, cu excepția secției penale în cazurile arătate, pronunță hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate cu recurs.

Așadar, cum recursul nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală, ci o încheiere a secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în etapa procesuală a recursului, iar decizia ce se va pronunța în cauză, va fi o hotărâre irevocabilă, este evident că nu sunt întrunite cerințele art. 22 din Legea nr. 304/2004. Ca atare, în raport cu dispozițiile legale menționate, recursul declarat în cauză urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale. Or, a recunoaște unei căi de atac, aptitudinea declanșării controlului judiciar, în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesual-civilă, cu încălcarea principiului legalității acestora, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că modul de determinare a sistemului căilor de atac în procesul civil, cu referire la criticile formulate de pârâtă privitoare la încheierea atacată, corespunzător principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, același pentru persoane aflate în situați identice, asigură un control judiciar efectiv al hotărârilor judecătorești și satisface exigențele art. 21 din legea fundamentală, privind liberul acces la justiție, precum și a celor privind dreptul la un proces echitabil reglementat prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin urmare, față de cele ce preced, precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina căile de atac cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesual-penală și a respinge, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora. Or, în cauză aceste cerințe se constată a nu fi îndeplinite, așa încât excepția invocată apare ca fiind întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta I.M., în nume propriu și ca reprezentant judiciar convențional al reclamantei N.A.C. , fiica sa, împotriva încheierii din 10 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 1234/2001 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.