ÎCCJ, Decizia nr. 79/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1729 din 12 decembrie 2000, Curtea

de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea

formulată de reclamanta I.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Justiției, prin d-l ministru V.S.

S-a reținut că prin cererea din 22 mai 2000,

reclamanta a solicitat, între altele, obligarea pârâtului la luarea măsurilor

legal prevăzute prin convenția din 20 iunie 1956, de la New York, privind

obținerea pensiei de întreținere în străinătate, în vederea executării pe

teritoriul german a hotărârilor prin care N.D.A. a fost obligat la plata

pensiei de întreținere, în favoarea fiicei sale N.A.C.

Reclamanta a susținut că Ministerul Justiției, ca

autoritate transmițătoare, nu a sprijinit executarea hotărârilor judecătorești

române, pe teritoriul statului german, deși s-a adresat autorității menționate

în scopul arătat.

Or, din actele dosarului rezultă că, în conformitate

cu prevederile Convenției de la Haga din 1954, Ministerul Justiției a comunicat

actele de procedură, statului german.

Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta a

declarat recurs.

La termenul din 10 mai 2005, fixat pentru judecarea

recursului, recurenta-reclamantă I.M. a învederat, între altele, că la termenul

de judecată din 18 ianuarie 2005 a invocat excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. I pct. 8 din Legea nr. 195/2004. Excepția a fost respinsă,

fără ca prin încheiere să se indice calea de atac. Drept urmare, recurenta a

arătat că înțelege să invoce din nou excepția de neconstituționalitate

menționată, conform motivelor formulate în scris.

Prin încheierea pronunțată în aceeași zi, în dosarul

nr. 1234/2001, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a amânat judecarea cauzei, la data de 28 iunie 2005, între

altele, pentru examinarea excepției de neconstituționalitate.

Împotriva acestei încheieri, reclamantele au declarat

recurs, fără a indica nici unul din cazurile de nelegalitate prevăzute în art.

304 C. proc. civ.

S-a susținut că în mod greșit excepția de

neconstituționalitate a fost respinsă, ca inadmisibilă, față de împrejurarea că

dispozițiile privind procedura admisibilității în principiu a recursului, are

legătură cu cauza și, totodată, nu există o decizie anterioară prin care să se

fi constatat, în contenciosul constituțional, neconstituționalitatea actului

normativ menționat.

În concluzie, reclamantele au solicitat admiterea

recursului, desființarea încheierii atacate și admiterea cererii de sesizare a

Curții Constituționale.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul

declarat împotriva unei încheieri pronunțate de secția de contencios

administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de

recurs.

Prin recursul declarat este vizată provocarea

controlului judiciar asupra încheierii menționate, prin care s-a amânat

judecarea cauzei în vederea legalei îndepliniri au procedurii de citare cu

intimatul S.V., precum și în vederea examinării cererii de sesizare a Curții

Constituționale, în considerarea de către reclamante, a caracterului autonom al

acesteia.

Însă, caracterul autonom al încheierii este exclus,

în raport cu dispozițiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la

hotărâri date în cursul judecății.

Pe de altă parte, potrivit art. 299 C. proc. civ.,

raportat la art. 282 alin. (2) din același cod, încheierile pot fi atacate cu

recurs, numai odată cu fondul, excepția de la regula generală statuată de

textul legal menționat, cu referire la încheierile prin care s-a suspendat

cursul judecății, fiind de strictă interpretare.

Cu privire la încheierile ce amână judecarea cauzei,

în raport cu dispozițiile art. 85 C. proc. civ., în vederea îndeplinirii legale

a procedurii de citare sau prin care în etapa procesuală a recursului se

respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, în măsura în care față

de criticile formulate, calea de atac a fost exercitată și împotriva încheierii

din 18 ianuarie 2005, pronunțată în același dosar, legea procesual-civilă nu a

reglementat posibilitatea atacării separate cu recurs.

Ca atare, încheierile menționate urmează, sub

aspectul căilor de atac, regimul stabilit de legea procesual-civilă, pentru

hotărârea finală ce se va pronunța în cauză, în această etapă procesuală.

Or, conform art. 299 C. proc. civ., căii de atac a

recursului îi sunt supuse hotărârile definitive, stabilite, ca atare, prin art.

377 alin. (1) din același cod.

Pe de altă parte, conform art. 377 alin. (2) C. proc.

civ., cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299 din același

cod, rezultă că sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității

recursului, dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare.

Drept urmare, posibilitatea legală a declarării mai

multor recursuri este exclusă.

Așadar, în raport cu principiul menționat, coroborat

cu neîndeplinirea uneia din cerințele ce se cer a fi întrunite cumulativ, cu

referire la existența unei hotărâri determinate de legea procesuală, ca fiind

susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar, prin exercitarea acestei căi

de atac, recursul declarat de pârâtă apare ca fiind inadmisibil.

Aceeași soluție se impune și dacă recursul declarat

de reclamante, în raport cu motivele invocate, este examinat ca o cale de atac

împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții

Constituționale.

În acest sens, este de reținut că dispozițiile art.

29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, stabilesc,

într-adevăr, că încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale, poate fi atacată cu recurs la instanța imediat superioară.

Însă, prin textul menționat, legiuitorul nu a vizat

modificarea art. 299 C. proc. civ., ci, din considerente ținând de soluționarea

cauzelor într-un termen rezonabil, a înlăturat în acest caz, posibilitatea

atacării încheierii, și cu apel.

Este exclusă orice altă interpretare, în sensul

admisibilității recursului, întrucât ar însemna a adăuga la lege, atribuind

legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă, cu referire la

modificarea art. 299 C. proc. civ. și, în consecință, a altera voința reală a

acestuia.

De altfel, în măsura în care recursul exercitat de

reclamante privește și încheierea din 18 ianuarie 2005, prin care s-a respins

cererea de sesizare a Curții Constituționale, urmează a se constata și că

acesta este tardiv declarat. Însă instanța va examina recursul, sub aspectul

excepției de inadmisibilitate pusă în discuție, în raport cu împrejurarea că

aceasta prevalează oricăror altor excepții de procedură sau de fond, mai puțin

celei de netimbrare.

Pe de altă parte, potrivit art. 24 din Legea nr.

304/2004, republicată, completul de 9 judecători judecă recursurile declarate

împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Totodată, prin art. 21 din Legea nr. 304/2004,

republicată, a fost stabilită competența secțiilor de a judeca recursurile în

cauzele determinate de Codul de procedură civilă, iar prin art. 22 din același

act normativ a fost reglementată competența secției penale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, între altele, de a judeca în primă instanță procesele

penale, în cazurile expres prevăzute, determinate de calitatea persoanei.

Din coroborarea textelor legale menționate rezultă că

secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca și celelalte

secții, de altfel, cu excepția secției penale în cazurile arătate, pronunță

hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate cu recurs.

Așadar, cum recursul nu privește o cauză soluționată în

primă instanță de secția penală, ci o încheiere a secției de contencios

administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în etapa

procesuală a recursului, iar decizia ce se va pronunța în cauză, va fi o

hotărâre irevocabilă, este evident că nu sunt întrunite cerințele art. 22 din

Legea nr. 304/2004.

Ca atare, în raport cu dispozițiile legale

menționate, recursul declarat în cauză urmează a fi privit ca inadmisibil, atât

potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.

Or, a recunoaște unei căi de atac, aptitudinea

declanșării controlului judiciar, în alte condiții, decât cele prevăzute de

legea procesual-civilă, cu încălcarea principiului legalității acestora, apare

ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că modul de determinare a sistemului

căilor de atac în procesul civil, cu referire la criticile formulate de pârâtă

privitoare la încheierea atacată, corespunzător principiului stabilit prin art.

129 din Constituția României, revizuită, același pentru persoane aflate în

situați identice, asigură un control judiciar efectiv al hotărârilor

judecătorești și satisface exigențele art. 21 din legea fundamentală, privind

liberul acces la justiție, precum și a celor privind dreptul la un proces

echitabil reglementat prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Prin urmare, față de cele ce preced, precum și pentru

a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților,

instanța este obligată a examina căile de atac cu care este sesizată, prin

prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea

procesual-penală și a respinge, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă

acestora.

Or, în cauză aceste cerințe se constată a nu fi

îndeplinite, așa încât excepția invocată apare ca fiind întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de reclamanta

I.M.,

în nume propriu

și ca reprezentant judiciar convențional al reclamantei

N.A.C.

, fiica sa,

împotriva încheierii din 10 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 1234/2001 al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.