ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4992/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 3 București la data de 23 iunie 2003, reclamanta P.M. a

solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și Primăria sectorului 3 București, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

constate existența dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafață

de 169,693 mp, situat în București.

Reclamanta a arătat că este proprietara imobilului

compus din teren în suprafață de 250 mp și construcție, în temeiul sentinței civile

nr. 7652/2002, prin care Judecătoria sectorului 3 București a reținut că P.M. a

cumpărat în anul 1992 imobilul cu chitanță sub semnătură privată de la M.G.,

care la rândul său a dobândit terenul în același mod în 1964 de la C.M.

Totodată, reclamanta a precizat că în

momentul în care a dorit să intabuleze acest drept de proprietate în cartea

funciară a constatat că suprafața pe care a cumpărat-o și stăpânit-o era de

414,693 mp, motiv pentru care a solicitat a se constata că este proprietară și

asupra diferenței de teren în suprafață de 164,693 mp pe care și autorul său

M.G. a stăpânit-o sub nume de proprietar, continuu, netulburat, public și

neechivoc.

Prin sentința civilă nr. 6239 din 19 septembrie 2003,

Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâților și a respins ca formulată împotriva unor persoane fără

calitate procesuală pasivă cererea reclamantei P.M. împotriva Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și Primăriei sectorului 3 București.

În motivarea soluției, instanța de fond a reținut că,

cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin efectul

prescripției achizitive se îndreaptă întotdeauna împotriva proprietarului cu

titlu al imobilului. Or, în speță, reclamanta a justificat calitatea procesuală

a Statului Român arătând că imobilul este părăsit, însă nu a făcut dovada

calității de bun părăsit, iar în ceea ce privește a doua pârâtă, respectiv

Primăria sectorului 3 București, s-a reținut că trebuie să existe identitate între

persoana obligată în cadrul raportului juridic (în speță proprietarul cu titlu)

și cea chemată în judecată, astfel încât calitatea procesuală a acesteia nu

este justificată prin explicația reclamantei potrivit căreia dorește ca

hotărârea să-i fie opozabilă respectivei pârâte.

Apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii

instanței de fond a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 96 din 28 ianuarie 2004.

Instanța de apel a reținut în esență că includerea

unui bun în domeniul privat al statului trebuie dovedită cu acte, iar în lipsa

unui certificat de vacanță succesorală nu poate fi primită afirmația

reclamantei potrivit căreia fostul proprietar C.M. a decedat fără moștenitori.

Cu privire la opozabilitatea hotărârii față de pârâta Primăria sectorului 3

București s-a arătat că hotărârea intabulată prin care i s-ar fi dat câștig de

cauză reclamantei ar fi fost oricum opozabilă

erga omnes

.

Prin cererea de recurs, P.M. a arătat, în principal,

că diferența de teren nu a aparținut niciodată vreunei persoane fizice sau

juridice, deși a fost în posesia tuturor autorilor săi, motiv pentru care

statul este singurul și adevăratul proprietar, care deși avea știință că toți

autorii au stăpânit doar 250 mp a abandonat acest teren cu mult înaintea anului

1941, comportându-se ca un proprietar neglijent.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare

pentru considerentele ce se vor expune.

Recurenta–reclamantă a solicitat ca prin hotărâre

judecătorească să i se recunoască dreptul de proprietate asupra terenului în

suprafață de 164,693 mp, în plus față de suprafața de 250 mp pentru care prin

sentința civilă nr. 7652 din 9 decembrie 1992 pronunțată de Judecătoria

sectorului 3 București s-a constatat intervenită vânzarea–cumpărarea

respectivului imobil. A arătat că a stăpânit netulburată, prin joncțiunea

posesiilor, cu autorii săi diferența de teren rezultată ca urmare a unor

măsurători defectuoase, iar statul care este singurul și adevăratul proprietar

a abandonat acest teren.

Din coroborarea dispozițiilor cuprinse în art. 1890

și urm. C. civ., se reține că o cerere pentru constatarea dobândirii dreptului

de proprietate prin uzucapiune se îndreaptă împotriva proprietarului cu titlu

al imobilului care se dorește a fi uzucapat. Deoarece în dreptul român

uzucapiunea sau prescripția achizitivă constituie singura dovadă absolută a

dreptului de proprietate, instituția uzucapiunii se justifică, în primul rând,

ca o sancțiune împotriva vechiului proprietar, care, dând dovadă de neglijență

sau de lipsă de diligență, s-a delăsat vreme îndelungată de bunul său aflat în

mâna unor alte persoane.

Prin urmare, calitatea procesuală pasivă în cererea de

constatare a dreptului de proprietate prin uzucapiune o poate avea doar fostul

proprietar al imobilului.

Or, în speță, reclamanta nu a făcut dovada faptului

că imobilul în cauză reprezintă un bun aparținând domeniului privat al statului

și abandonat de acesta, fiind

evident astfel că pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.

Nu se poate reține nici susținerea

recurentei–reclamante potrivit căreia a solicitat ca hotărârea să fie

pronunțată în contradictoriu și cu Primăria sectorului 3 București pentru

opozabilitate, atâta vreme cât nu există identitate între partea chemată în

judecată și proprietarul cu titlu.

Pentru cele ce preced, recursul este nefondat urmând

a fi respins ca atare, în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 96 din 28 ianuarie 2004 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 iunie 2005.