ÎCCJ, Decizia nr. 39/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 1 octombrie 2004, reclamanta U.C.M.R. - Asociația D.A. a chemat în judecată S.R.Tv., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, pârâta să fie obligată la plata unei remunerații de 2% din încasările brute, pentru utilizarea operelor muzicale, conform art. 5 pct. 5.1 din contractul din data de 4 iunie 2001 și Anexei nr. 1 pct. 2 la H.G. nr. 769/1999, începând cu data de 1 ianuarie 2003. Prin aceeași acțiune, reclamanta a mai cerut obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere de 0,15% calculate la sumele restante. Totodată, reclamanta a solicitat să fie obligată pârâta să-i comunice, în format scris și electronic, lista operelor difuzate, numărul de difuzări, durata pentru fiecare operă muzicală în parte și numele autorului, documentele financiar-contabile necesare stabilirii bazei de calcul a remunerației solicitate prin acțiune.

În fine, s-a mai solicitat de către reclamantă, ca pârâta să fie obligată să înceteze orice act de utilizare a operelor muzicale, prin emitere sau transmitere în orice mod prevăzut de lege, fără să dețină licența neexclusivă prevăzută de art. 1 lit. a) din Legea nr. 8/1996 și de H.G. nr. 769/1999. În subsidiar, reclamanta a solicitat să se constate încălcarea de către pârâtă, a drepturilor autorilor de opere muzicale, prin utilizare în lipsa autorizației emise de organismul de gestiune colectivă U.C.M.R. – Asociația D.A. și, în consecință, aceasta să fie obligată să înceteze orice act de utilizare fără autorizarea reclamantei. În fine, tot în subsidiar, reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată la repararea prejudiciului produs prin utilizarea fără autorizare a operelor muzicale.

În motivarea acțiunii, reclamanta a invocat nerespectarea de către pârâtă, începând cu anul 2003, a prevederilor contractului încheiat în conformitate cu dispozițiile art. 133 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, în sensul că nu și-a mai onorat obligația de plată a remunerației stabilite la nivelul prevăzut în Anexa nr. 1 pct. 2 a H.G. nr. 769/1999. Pârâta, prin întâmpinare, a invocat încetarea contractului de licență și refuzul reclamantei de a modifica baza de calcul stabilită prin contractul de licență, împrejurări în raport cu care a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată. Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei - pârâtă reconvențională la încheierea unui nou contract de licență, având o bază de calcul legală și echitabilă, cu referire la aplicarea procentului de 2%, exclusiv la bugetul aferent producției de televiziune.

Prin încheierea din 29 aprilie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2325/2005, Tribunalul București, având în vedere excepția de nelegalitate a H.G. nr. 769/1999, invocată de pârâtă, a suspendat judecarea cauzei și a sesizat instanța de contencios administrativ, în vederea soluționării excepției menționate. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1720 din 20 octombrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2993/2005, a respins excepția de nelegalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 769/2004, invocată de pârâta S.R.Tv, în contradictoriu cu reclamanta U.C.M.R. - Asociația D.A., ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de contencios a reținut, în esență, că prin H.G.

nr. 769/1999 au fost aplicate corect dispozițiile art. 131, 133 și 134 din Legea nr. 8/1996. Pentru o justă calculare a remunerației, în sensul vizat de pârâtă, este necesară modificarea Legii nr. 8/1996 și punerea de acord a dispozițiilor acesteia cu legislația europeană, aspect ce excede, însă, competenței instanțelor judecătorești. Împotriva acestei sentințe, pârâta S.R.Tv. a declarat recurs, criticile privind greșita respingere a excepției de nelegalitate a H.G. nr. 769/1999. La termenul din 15 ianuarie 2006, fixat pentru judecarea recursului, recurenta-pârâtă a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 133 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, nemodificată, în raport cu dispozițiile art. 31 alin. (5), art. 33, art. 53, art. 135 alin. (2) lit. a), b) și c) și art. 136 din Constituția României.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2006, pronunțată în dosarul nr. 15469/1/2005 (nr. 3774/2005), între altele, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, excepția de neconstituționalitate invocată de pârâtă. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, întrucât obiectul prezentei cauze îl constituie, exclusiv, excepția de nelegalitate a prevederilor art. 5 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 769/1999. S-a mai reținut că pârâta are posibilitatea invocării acestei excepții de neconstituționalitate la judecarea în fond a acțiunii, aflată pe rolul Tribunalului București.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs în termen, pârâta S.R.Tv., susținând că în mod greșit instanța de control judiciar a apreciat asupra inadmisibilității excepției de neconstituționalitate, în cauză fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată. Prin urmare, se impunea admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției. Examinând cauza, în raport cu criticile formulate, vizând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele. I. - Cu privire la admisibilitatea căii de atac exercitate împotriva încheierilor prin care s-au respins cereri de sesizare a Curții Constituționale, privind excepții de neconstituționalitate ridicate în fața instanței de judecată în etapa procesuală a recursului.

Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională. Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual-civilă a reglementat dreptul examinării cauzei civile, inclusiv cu referire la încheieri date în cursul judecății, în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare sau modificare, calea de atac a recursului fiind prevăzută expres.

În cazul de față, cu referire la încheierile prin care este respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate ridicată în fața instanței de judecată, „în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”, calea de atac a recursului a fost stabilită de legiuitor, prin art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului la justiție, generată de art. 21 din Constituția României, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, care, statuând asupra dreptului la un proces echitabil, consacră principiul fundamental al preeminenței dreptului, sub aspectul garanției procesuale cu referire la prezenta cauză, respectiv a controlului judiciar al încheierii pronunțate în condițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată. Totodată, determinând precis, prin norme imperative, desfășurarea procesului civil, în fond și căi de atac, aceleași pentru persoane aflate în situații identice, legea procesual-civilă a creat un mecanism coerent de desfășurare a acestuia, menit a constitui o garanție a egalității părților și a protejării judiciare imparțiale a drepturilor deduse judecății.

S.R.Tv. a declarat recurs împotriva încheierii prin care secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat, în sensul respingerii, asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra unei excepții de neconstituționalitate, ridicată în etapa procesuală a recursului. Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului, hotărârile nedefinitive, cu distincțiile prevăzute în textul menționat. Din dispozițiile aceluiași text, cu trimitere la art. 282 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că încheierile, cu excepția celor prin care s-a întrerupt cursul judecății, urmează sub aspectul căilor de atac cărora sunt supuse, regimul juridic al hotărârii finale ce se va pronunța în acea etapă procesuală.

Pe de altă parte, cu referire la excepțiile de neconstituționalitate contrare art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, caz în care cererea de sesizare a Curții Constituționale este respinsă printr-o încheiere motivată, prin art. 29 alin. (6) teza a II-a din același act normativ, legiuitorul a stabilit că „încheierea poate fi atacată numai cu recurs, la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare”. Cele două norme procesuale, concomitent în vigoare, atributive de competență, prima cu trimitere la art. 2 pct. 3, art. 3 pct. 3 și art. 4 C. proc. civ., a doua cu trimitere „la instanța imediat superioară” celei care a pronunțat încheierea atacată, independent de etapa procesuală în care a fost dată, sunt aparent în coliziune.

Cum normele atributive de competență au caracter imperativ, de ordine publică și este nulă orice hotărâre pronunțată cu nesocotirea lor, instanța sesizată cu recursul, în condițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, declarat împotriva încheierii prin care instanța firească de control judiciar, cu privire la recursul declarat în litigiul dedus judecății, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, are a examina și a se pronunța asupra admisibilității căii de atac exercitate de autorul excepției, respectiv a propriei competențe de soluționare a acesteia. Or, cele două norme procesuale sunt numai aparent în coliziune. Astfel, art. 299 C. proc. civ. privește, cu referire la recurs, sistemul stabilit prin legea procesual-civilă privind soluționarea în fond și căi de atac a litigiului dedus judecății.

Art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, privește, cu referire la recurs, exclusiv controlul judiciar al încheierii prin care instanța de judecată s-a pronunțat asupra unui incident procedural, cu referire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate ridicate în fața sa, în cursul soluționării cauzei. Așadar, competența atribuită prin acest din urmă text, cu referire la instanța superioară în grad celei care a pronunțat încheierea atacată cu recurs, este limitată exclusiv la controlul judiciar al încheierii prin care, apreciindu-se excepția ca fiind inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost respinsă.

Ca atare, instanța superioară în grad, sesizată cu recursul prevăzut în art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu are competență și nu se pronunță niciodată asupra fondului cauzei deduse judecății. Examinarea fondului, fără a se pronunța asupra acestuia, privește exclusiv stabilirea obiectului cauzei, în vederea constatării îndeplinirii sau neîndeplinirii uneia din condițiile de admisibilitate stabilite prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv „dacă (dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată de Curtea Constituțională) are legătură cu soluționarea cauzei”. Cu alte cuvinte, soluționarea cauzei nu este scoasă niciodată din competența instanțelor firești, stabilite de legea procesual-civilă, a se pronunța asupra acesteia în fond și căi de atac.

Rezultă, așadar, că, prin art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, legiuitorul nu și-a propus modificarea art. 299 C. proc. civ., cele două texte privesc situații diferite în cadrul procesului civil, așa încât acestea nu intră în coliziune. În consecință, recursul cu care instanța prevăzută de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, este sesizată, este admisibil, întotdeauna, iar instanța superioară în grad este competentă a se pronunța asupra acestuia, în limitele controlului judiciar precizat anterior, independent de etapa procesuală în care s-a pronunțat încheierea atacată.

A raționa altfel, ar însemna a înfrânge voința legiuitorului, a interpreta limitativ legea, într-un sens neavut în vedere de acesta, lipsind de eficiență dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora excepția privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții într-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare pot fi ridicate „în orice fază a litigiului”. Prin același text s-a stabilit competența Curții Constituționale de a „decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial (...) în orice fază a litigiului”.

Cu alte cuvinte, în măsura în care s-ar decide în sensul inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierii prin care, în etapa procesuală a soluționării recursului declarat în procesul civil având ca obiect stabilirea irevocabilă a temeiniciei și legalității pretenției dedusă judecății, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, s-ar restrânge competența instanței de contencios constituțional, contrar dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituția României și art. 29 din legea organică. Totodată, ar fi sustrase competenței instanței de contencios constituțional, examinarea constituționalității dispozițiilor legale aplicabile însăși căii de atac a recursului, în procesul civil, reglementate de legea procesual-civilă.

În fine, o altă interpretare ar contraveni art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, lipsind de conținut calea internă de atac stabilită în favoarea justițiabililor prin art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, dispoziție procesuală în concordanță cu textul menționat din Convenție. Rezultă, așadar, că, învestită fiind cu competența de a decide asupra litigiilor de constituționalitate, pentru garantarea supremației Constituției, Curtea Constituțională nu poate fi împiedicată să-și exercite această competență. Pentru aceleași rațiuni, cu referire la caracterul de ordine publică a excepției de neconstituționalitate, precum și de garanție constituțională a acesteia pentru apărarea drepturilor și libertăților, cu ocazia soluționării unui litigiu, nu se poate concepe într-un stat de drept, îngrădirea accesului liber la justiție, inclusiv la justiția constituțională.

În concluzie, față de considerentele ce preced, cu referire la calea de atac, dispozițiile legale menționate și instanța care a pronunțat încheierea atacată, recursul este admisibil și soluționarea acestuia este de competența completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. II - Cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Examinând încheierea atacată, în raport cu criticile formulate, se constată următoarele: Din economia art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor acestui text, cu referire la: - starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural, creat în fața unui judecător, care trebuie rezolvat premergător fondului litigiului, - existența unui interes procesual sau substanțial, cu referire la pertinența excepției în sensul că dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, are legătură cu soluționarea cauzei, - activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ în vigoare, lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz.

În cauză, în discuție este îndeplinirea condiției privind „legătura cu soluționarea cauzei”. Legătura cu cauza privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constată asupra soluției ce se va pronunța, asupra pretenției deduse judecății, adică a obiectului procesului civil, cu referire la speță. Obiectul cauzei privește exclusiv litigiul dedus spre soluționare în cursul căruia, în orice etapă procesuală, în fața instanței căreia procesul este pendinte, este ridicată excepția de neconstituționalitate. Or, în prezenta cauză obiectul privește exclusiv soluționarea excepției de nelegalitate a unei dispoziții dintr-o hotărâre de guvern, în condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

În temeiul aceleași dispoziții legale, judecarea fondului litigiului, aflat pe rolul Tribunalului București, a fost suspendată. Raportat la acest obiect, excepția de neconstituționalitate ridicată de pârâtă în fața instanței de recurs nu are legătură cu soluționarea cauzei, în fond. Prin urmare, constatând neîndeplinirea acestei cerințe și respingând cererea de sesizare a Curții Constituționale, instanța de recurs a pronunțat o hotărâre legală, încheierea atacată nefiind supusă cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizat de pârâtă. Pârâta a invocat legătura dispoziției legale, cu referire la care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, cu soluționarea cauzei, referindu-se la acțiunea în daune aflată pe rolul Tribunalului București.

Or, dispozițiile legale menționate nu abilitează o instanță a se pronunța asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, cu referire la o excepție de neconstituționalitate ce are legătură cu soluționarea unei cauze aflate pe rolul altei instanțe de judecată, întrucât art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, statuează asupra dreptului judecătorului de a se pronunța exclusiv în cadrul procesului dedus spre soluționare în fața sa, în fond sau căi de atac, după caz. Ca atare, în mod judicios secția de contencios administrativ și fiscal a apreciat cu privire la posibilitatea pârâtei de a ridica excepția de neconstituționalitate a dispoziției din Legea nr. 8/1996, în fața Tribunalului București.

Din dispozițiile Legii nr. 47/1992, republicată, cu referire la contenciosul constituțional, rezultă că instanța judecătorească în fața căreia s-a ridicat o excepție de neconstituționalitate, nu are competența examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenței excepției, în sensul legăturii cu soluționarea cauzei. Prin urmare, instanța judecătorească în fața căreia a fost invocată o excepție de neconstituționalitate, se pronunță numai asupra admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției. Sub acest aspect, în mod greșit instanța s-a pronunțat în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate, constatând că aceasta este contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Nu răspunde, însă, naturii juridice și finalității recursului, de remediu procesual, apărând, totodată, și ca o soluție de un formalism excesiv și fără consecințe juridice pentru parte, admiterea căii de atac, exclusiv pentru acest motiv și modificarea dispozitivului încheierii atacate, în sensul respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate a art. 133 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, ridicată de pârâta S.R.Tv. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de pârâta menționată împotriva încheierii din 25 ianuarie 2006, pronunțată în dosarul nr. 15.369/1/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de S.R.Tv., împotriva încheierii din 25 ianuarie 2006, pronunțată în dosarul nr. 15.469/1/2005 (număr în format vechi 3774/2005), al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2006.