ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3937/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 1297 din 6

septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins

ca nefondat apelul RA A.P.P.S. împotriva sentinței civile 952 din 19 noiembrie

2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sentință conform căreia

s-a admis contestația, s-a anulat decizia nr. 291 din 12 septembrie 2003 iar

intimata a fost obligată să emită decizia motivată cuprinzând oferta de

restituire prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, corespunzătoare

ponderii participației autorului contestatorilor de 21,9% raportată la valoarea

imobilului compus din teren de 1600 mp și construcție din subsol, 6 etaje și

pod situat în București.

Pentru aceasta instanța de apel

reține că, de principiu, unitatea deținătoare e obligată să se pronunțe asupra

cererii contestatorilor în raport de actele dosarului, în termenul limită

prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 ce se referă strict la faza

administrativă; or, apreciază aceeași instanță, nimic nu împiedică partea să

administreze probe noi în căile de atac, potrivit art. 167 și urm. C. proc. civ.

Aceeași concluzie se impune,

consideră curtea de apel, de textul art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr.

10/2001, în forma existentă la data pronunțării sentinței, în care se face

trimitere la aplicarea normelor de procedură civilă, cât timp competența revine

instanței civile care este obligată conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ. să

stăruie în aflarea adevărului prin toate mijloacele de probă.

S-a mai apreciat că s-a probat

identitatea imobilului față de certificatul de nomenclatură, iar, în privința

dreptului de ipotecă, instituită în favoarea Băncii românești, ce nu a fost

supus radierii, se reține că nu s-a invocat nici un motiv de nulitate a

hotărârii date sub aspectul discutat.

Împotriva susnumitei decizii a

instanței de apel s-a declarat recurs de către RA A.P.P.S. care a invocat pct.

9 al art. 304 C. proc. civ., prin încălcarea prevederilor art. 22.1 și 22.2 din

Normele metodologice, aprobate prin H.G. 498/2003.

Sub un prim aspect recurenta susține

că nu s-a probat calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în

contextul în care nu s-a făcut dovada calității de moștenitor al contestatoarei

față de autorul comun L.C.

Sub cel de-al doilea aspect, în

raport de art. 22.1 alin. (2) din Norme metodologice (H.G. nr. 498/2003),

susține că nu există rol fiscal emis de Direcția impozite și taxe locale sector

1, care să ateste data și motivul închiderii rolului, ca și acte care să

probeze evoluția situației juridice a imobilului, și nici certificat de

nomenclatură urbană care să ateste denumirea străzii actuale cu cea din actul

de proprietate referitoare la amplasamentul imobilului.

Deliberând asupra recursului, Înalta

Curte îl va respinge pentru următoarele rațiuni:

Actele de stare civilă, dar și

certificatul de moștenitor atestă filiația contestatoarei B.I.S. față de

autorul comun L.C., fiind nepoată de fiu (respectiv descendenta lui L.L., fiul

lui L.C.) decedat.

Fiind succesoarea autorului comun,

alături de contestator, contestatoarea are calitatea de persoană îndreptățită

în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 la măsurile reparatorii pentru

imobilul ce a aparținut SC L. & CO. SA și în raport de care autorul era

coacționar.

Totodată urmează a se reține că s-a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor pct. 22.1 lit. a) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 atunci când instanțele au

interpretat actele doveditoare ale proprietății ca act juridic translativ de

proprietate, respectiv act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de

carte funciară, act sub semnătură privată și alte asemenea.

În cauză procesele-verbale nr.

1556/1940 eliberate de Comisia cărților funciare, fișa imobilului din str. T.

eliberată de Direcția Municipiului București a Arhivelor Naționale precum și M.Of.

nr. 23/1949, Decretul nr. 27/1947, toate aceste acte demonstrează că imobilul

naționalizat în baza Legii nr. 119/1948, situat în București, s-a găsit în

patrimoniul societății L., al cărei coacționar a fost autorul contestatorilor.

Ca atare, în stabilirea calității de

persoană îndreptățită, dar și a identității imobilului preluat abuziv, ca efect

al naționalizării, s-a făcut o corectă aplicare a legii, nesubzistând pct. 9 al

art. 304 C. proc. civ.

De aceea, se va respinge ca nefondat

recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de RA A.P.P.S. împotriva deciziei civile nr. 1297 din 6 septembrie

2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

14 aprilie

2006.