ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 661/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

calea contenciosului administrativ la data de 23 aprilie 2004, reclamanta C.M. a

solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se

dispună anularea hotărârii nr. 11483/10981 din 26 martie 2004 a Comisiei pentru

aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind

recunoașterea calității de beneficiară a prevederilor acestei legi.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat, în esență, că în luna ianuarie 1943, după nenumărate

persecuții din partea autorităților maghiare, s-a refugiat împreună cu familia,

din localitatea Bont, județul Cluj, în orașul Turda și ulterior, în București.

Prin sentința civilă nr. 1435,

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea

reclamantei C.M., a anulat hotărârea nr. 11483/10981 din 23 martie 2004, emisă

de Casa de Pensii a municipiului București, pe care a obligat-o să-i recunoască

reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada

ianuarie 1943 - martie 1945.

Pentru a se pronunța în

acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză,

rezultă reclamanta a făcut dovada că în 1943 s-a refugiat împreună cu familia

sa, din teritoriul vremelnic cedat Ungariei, în urma Dictatului de la Viena, stabilindu-se în România.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, se susține că

decizia pronunțată de instanța de fond este bazată pe probe neconcludente.

Astfel, se consideră că declarațiile martorilor C.G. și P.M., autentificate la

data de 7 octombrie 2003, nu trebuiau luate în considerare, întrucât martorele

declară că o cunosc pe reclamantă, „de peste 30 de ani”, ceea ce nu ar

corespunde datei refugiului reclamantei.

Examinându-se sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de

prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor

instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit

persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și

aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].

Prin Normele pentru

aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a

precizat că dovada încadrării în situațiile prevăzute prin ordonanța menționată,

se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa

acestora, prin declarație cu martori.

Totodată, prin art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se

prevede că dovada se poate face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Se reține că prin

declarațiile de martor și înscrisurile depuse la dosar, reclamanta a făcut

dovada neîndoielnică a refugiului, împreună cu familia, din Ardealul de Nord,

în luna ianuarie 1943.

Nu poate fi reținut motivul

de recurs, potrivit căruia declarațiile de martor menționate nu trebuiau să fie

luate în considerare, deoarece prin afirmația că o cunosc pe reclamantă „de

peste 30 de ani”, martorele ar fi limitat perioada la care fac referire, iar în

realitate, aceasta se situează cu aproximativ 60 de ani în urmă.

Concluzia la care ajunge

recurenta, este, în mod evident, greșită, expresia „de peste 30 de ani”

neexcluzând posibilitatea ca martorele să o fi cunoscut pe reclamantă, încă de

pe timpul refugiului din 1943; de altfel, conținutul declarațiilor de martori

este lipsit de echivoc în privința datelor și faptelor la care se referă.

În consecință,

constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge

recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1435 din

9 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 februarie 2005.