ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 661/2005
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 661/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
calea contenciosului administrativ la data de 23 aprilie 2004, reclamanta C.M. a
solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se
dispună anularea hotărârii nr. 11483/10981 din 26 martie 2004 a Comisiei pentru
aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind
recunoașterea calității de beneficiară a prevederilor acestei legi.
În motivarea acțiunii,
reclamanta a arătat, în esență, că în luna ianuarie 1943, după nenumărate
persecuții din partea autorităților maghiare, s-a refugiat împreună cu familia,
din localitatea Bont, județul Cluj, în orașul Turda și ulterior, în București.
Prin sentința civilă nr. 1435,
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea
reclamantei C.M., a anulat hotărârea nr. 11483/10981 din 23 martie 2004, emisă
de Casa de Pensii a municipiului București, pe care a obligat-o să-i recunoască
reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada
ianuarie 1943 - martie 1945.
Pentru a se pronunța în
acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză,
rezultă reclamanta a făcut dovada că în 1943 s-a refugiat împreună cu familia
sa, din teritoriul vremelnic cedat Ungariei, în urma Dictatului de la Viena, stabilindu-se în România.
Împotriva acestei sentințe a
declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o
pentru nelegalitate și netemeinicie.
În esență, se susține că
decizia pronunțată de instanța de fond este bazată pe probe neconcludente.
Astfel, se consideră că declarațiile martorilor C.G. și P.M., autentificate la
data de 7 octombrie 2003, nu trebuiau luate în considerare, întrucât martorele
declară că o cunosc pe reclamantă, „de peste 30 de ani”, ceea ce nu ar
corespunde datei refugiului reclamantei.
Examinându-se sentința
atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză,
precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul
este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999,
aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de
prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor
instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit
persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și
aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Prin Normele pentru
aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a
precizat că dovada încadrării în situațiile prevăzute prin ordonanța menționată,
se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa
acestora, prin declarație cu martori.
Totodată, prin art. 6
1
din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se
prevede că dovada se poate face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Se reține că prin
declarațiile de martor și înscrisurile depuse la dosar, reclamanta a făcut
dovada neîndoielnică a refugiului, împreună cu familia, din Ardealul de Nord,
în luna ianuarie 1943.
Nu poate fi reținut motivul
de recurs, potrivit căruia declarațiile de martor menționate nu trebuiau să fie
luate în considerare, deoarece prin afirmația că o cunosc pe reclamantă „de
peste 30 de ani”, martorele ar fi limitat perioada la care fac referire, iar în
realitate, aceasta se situează cu aproximativ 60 de ani în urmă.
Concluzia la care ajunge
recurenta, este, în mod evident, greșită, expresia „de peste 30 de ani”
neexcluzând posibilitatea ca martorele să o fi cunoscut pe reclamantă, încă de
pe timpul refugiului din 1943; de altfel, conținutul declarațiilor de martori
este lipsit de echivoc în privința datelor și faptelor la care se referă.
În consecință,
constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge
recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1435 din
9 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca
nefondat.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 7 februarie 2005.