ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4733/2005

Asupra recursului de față ;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

Prin decizia civilă nr. 83/2003,

Curtea de Apel București, în rejudecare după casarea cu trimitere dispusă de către

Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă nr. 3234/2002, a respins apelul declarat

de către Consiliul General al Municipiului București împotriva sentinței civile

nr. 359/2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Prin menționarea acestei sentințe, a

fost păstrată soluția de restituire a imobilului situat în București, în

favoarea reclamantului I.P., în calitate de moștenitor al tatălui său P.N.,

dobânditorul și proprietarul inițial al construcției și terenului revendicat.

Împotriva deciziei Curții de apel,

au declarat recurs pârâții: SC C. SA, Consiliul General al Municipiului București

, Municipiul București prin Primar General aducându-i critici pentru

următoarele considerente:

În mod greșit a fost admisă acțiunea

față de pârâta SC C. SA deoarece aceasta nu are calitate procesuală pasivă.

Față de obiectul acțiunii, acela al revendicării unui imobil și față de faptul că

natura juridică și caracterele unei astfel de acțiuni impun chemarea în

judecată a posesorului neproprietar și cum SC C. SA nu se află în posesia

imobilului în litigiu, se impunea respingerea acțiunii față de acest pârât.

Pe de altă parte, s-a invocat faptul

că, imobilul revendicat a trecut în mod legal în proprietatea Statului Român

prin sentința civilă nr. 1424/1937 prin care s-a dispus exproprierea acestuia.

Efectul exproprierii a fost acela al

intervenirii unui adevărat contract de vânzare cumpărare între autorul

reclamantului și stat, ca urmare a pronunțării hotărârii judecătorești de

expropriere care a finalizat momentul transferului proprietății cu atât mai

mult cu cât a fost urmat de încasarea despăgubirii.

În același timp, în opinia

recurenților, prin transmiterea proprietății la data rămânerii definitive a

hotărârii de expropriere, statul a devenit titularul dreptului de proprietate.

Sentința însăși, de expropriere, constituie titlu de proprietate care, nefiind

contestat și anulat, înlătură posibilitatea introducerii acțiunii în

revendicare de către o altă persoană decât beneficiarul titlului de

proprietate.

Pe cale de consecință, reclamantul

nu are calitatea de a promova o astfel de acțiune cu atât mai mult cu cât, la

data exproprierii , era chiriaș și nu proprietar.

În opinia recurenților, intrarea

bunului în patrimoniul statului pe baza unui titlu legal și operant indiferent

și independent de rațiuni politice, sentința de expropriere, face irelevantă

chiar și achitarea sau nu a despăgubirilor cuvenite atât timp cât titlul de proprietate

a rămas valabil iar acordarea despăgubirilor este posibilă printr-o altă

acțiune, în eventualitatea neprimirii acestora.

De asemenea, a fost criticată și

pronunțarea deciziei în conta Consiliului General și al Primăriei București

prin Primar, pârâții care, nefiind posesori ai imobilului , nu pot fi acționați

în instanță, singura care are calitate procesuală pasivă, este numita R.M., I.C.,

cumpărătoarea în baza Legii nr. 112/1995 a aceluiași imobil, prin intermediul

SC C. SA .

Pentru toate aceste critici,

coroborat cu neidentificarea corectă a imobilului revendicat cu cel în privința

căruia s-a dispus exproprierea, recurenții au cerut casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pe parcursul derulării recursului,

proprietara actuală R.I.M.C. a formulat cerere de intervenție în interesul

Consiliului General al Municipiului București prin care a solicitat admiterea recursului

acestei părți.

Intervenienta a considerat a fi

fondate criticile recurentei în favoarea căreia a intervenit și pentru aceste

motive, coroborate cu împrejurarea că toate atributele dreptului actual de

proprietate se găsesc în persoana sa și, drept urmare numai ea are calitate

procesuală pasivă, a fost reiterată cererea de casare cu trimitere a cauzei.

Examinând criticile formulate de

părțile recurente cât și intervenienta, instanța de control judiciar reține următoarele:

Cu privire la calitatea procesuală

pasivă a SC C. SA , Consiliul General al Municipiului București și Primăriei

București prin Primar, instanța de apel, în mod corect a reținut existența acestei

calități.

Astfel, SC C. SA prin serviciul său

locativ, a fost aceea care, în calitate de administrator al bunului obiect al

litigiului, a încheiat contract de vânzare cumpărare cu numita R.M. Cum reclamantul

a solicitat și constatarea nulității respectivului contract, în mod evident,

societatea care a fost una din părțile contractante ale actului juridic a cărui

nulitate se solicită , are calitate procesuală.

În privința Consiliului General al

Municipiului București, față de prevederile art. 77 cu referire la art. 20 lit.

g) din Legea nr. 69/1991, în vigoare la data introducerii acțiunii, calitatea

procesuală pasivă a acestuia, a fost corect reținută, determinat de dreptul său

de administrare asupra bunurilor din domeniul public și privat al Municipiului

București.

În considerarea aceleiași

argumentări, Primăria Municipiului București prin Primar, are calitate

procesuală pasivă, cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare cumpărare al

imobilului în litigiu (nr. 42417 din 21 aprilie 1997) este întocmit de către

Primărie prin mandatarul său, SC C. SA.

Nici critica referitoare la greșita

identificare a imobilului , nu este fondată deoarece, actele dosarului (fila 32

dosar 1728/1999 și fila 22 același dosar) confirmă împrejurarea că, obiectul litigiului

se referă exact la construcțiile și terenul revendicat și care au fost proprietatea

antecesorului reclamantului.

Cât privește împrejurarea că,

hotărârea judecătorească privind exproprierea imobilului, este un titlu legal

de trecere în proprietatea statului a acestuia, trebuie observat că, în mod

corect instanța de apel a reținut că acest înscris a validat trecerea lui, din

proprietatea privată în cea publică.

Legile exproprierii, inclusiv Legea

nr. 33/1994, prevăd în mod expres că, în situația în care, temeiul care a

determinat exproprierea nu a fost realizat într-un interval de un an de la

pronunțarea hotărârii judecătorești (art. 35) , iar despăgubirea nu a fost plătită

în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii (art. 32)

atunci imobilul revine expropriatului.

În speță, nu s-a dovedit nici

motivul de utilitate publică pentru care s-a produs exproprierea , nici nu a

fost demonstrată utilitatea publică ulterior exproprierii și nici nu s-au

achitat despăgubirile. Mai mult, deși hotărârea judecătorească de soluționare a

cererii de expropriere a fost pronunțată în anul 1937, proprietarul imobilului

expropriat își înscrie dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil, în anul

1946 așa după cum rezultă din procesul verbal întocmit de Comisia pentru

înființarea cărților funciare în București (fila 31 recurs). Ori, dacă acea

hotărâre judecătorească ar fi avut valoarea unui veritabil contract de vânzare cumpărare

prin care să se fi perfectat trecerea bunului de la expropriat la expropriator,

atunci, în anul 1946, ar fi trebuit să se înscrie în C.F., dreptul statului și

nu al expropriatului, asupra imobilului în discuție.

Prin urmare, pentru faptul inexistenței

cauzei de utilitate publică, al neperfectării trecerii prin neacordarea

despăgubirilor, pentru faptul că nu s-a dispus nimic în privința terenului care

a rămas în proprietatea expropriatului, că și construcțiile au rămas în

proprietatea acestuia fiindu-i preluate doar administrarea și folosința,

hotărârile instanțelor de fond și apel, sunt legale și temeinice.

Întrucât preluarea s-a făcut ilegal,

în mod corect s-a constatat că și vânzarea ulterioară către chiriaș, este

lovită de nulitate deoarece s-a dispus asupra bunului altuia, s-a invocat ca

temei al înstrăinării, Legea 112/1995 care nu este aplicabilă imobilelor

expropriate prin urmare, înstrăinarea nu are fundament juridic și s-a făcut în

beneficiul unei persoane de rea-credință atâta timp cât, cunoștea faptul

revendicării, al existenței litigiilor și al incertitudinii titlului aparținând

vânzătorului.

Pentru aceste considerente, recursul

Municipiului București, va fi respins ca nefondat, conform art. 312 coroborat cu

dispozițiile art. 304 C. proc. civ., iar recursul declarat de SC C. SA , va fi

respins ca inadmisibil, față de împrejurarea că, apelul examinat prin decizia recurată,

a fost declarat doar de Municipiul București nu și de această parte. Cererea de

intervenție prin care se invocă aceleași aspecte ca și cele menționate în

recurs, va fi respinsă pe aceleași considerente pentru care vor fi respinse și

recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul declarat

de pârâții Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București prin

Primarul General și cererea de intervenție accesorie promovată de R.I.M.C. împotriva

deciziei nr. 83 din 26 februarie 2003 a Curții de apel București, secția a IV-a

civilă.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat

de pârâta SC C. SA împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2005.