ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4733/2005

Asupra recursului de față ; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin decizia civilă nr. 83/2003, Curtea de Apel București, în rejudecare după casarea cu trimitere dispusă de către Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă nr. 3234/2002, a respins apelul declarat de către Consiliul General al Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 359/2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Prin menționarea acestei sentințe, a fost păstrată soluția de restituire a imobilului situat în București, în favoarea reclamantului I.P., în calitate de moștenitor al tatălui său P.N., dobânditorul și proprietarul inițial al construcției și terenului revendicat.

Împotriva deciziei Curții de apel, au declarat recurs pârâții: SC C. SA, Consiliul General al Municipiului București , Municipiul București prin Primar General aducându-i critici pentru următoarele considerente: În mod greșit a fost admisă acțiunea față de pârâta SC C. SA deoarece aceasta nu are calitate procesuală pasivă. Față de obiectul acțiunii, acela al revendicării unui imobil și față de faptul că natura juridică și caracterele unei astfel de acțiuni impun chemarea în judecată a posesorului neproprietar și cum SC C. SA nu se află în posesia imobilului în litigiu, se impunea respingerea acțiunii față de acest pârât. Pe de altă parte, s-a invocat faptul că, imobilul revendicat a trecut în mod legal în proprietatea Statului Român prin sentința civilă nr. 1424/1937 prin care s-a dispus exproprierea acestuia.

Efectul exproprierii a fost acela al intervenirii unui adevărat contract de vânzare cumpărare între autorul reclamantului și stat, ca urmare a pronunțării hotărârii judecătorești de expropriere care a finalizat momentul transferului proprietății cu atât mai mult cu cât a fost urmat de încasarea despăgubirii. În același timp, în opinia recurenților, prin transmiterea proprietății la data rămânerii definitive a hotărârii de expropriere, statul a devenit titularul dreptului de proprietate. Sentința însăși, de expropriere, constituie titlu de proprietate care, nefiind contestat și anulat, înlătură posibilitatea introducerii acțiunii în revendicare de către o altă persoană decât beneficiarul titlului de proprietate.

Pe cale de consecință, reclamantul nu are calitatea de a promova o astfel de acțiune cu atât mai mult cu cât, la data exproprierii , era chiriaș și nu proprietar. În opinia recurenților, intrarea bunului în patrimoniul statului pe baza unui titlu legal și operant indiferent și independent de rațiuni politice, sentința de expropriere, face irelevantă chiar și achitarea sau nu a despăgubirilor cuvenite atât timp cât titlul de proprietate a rămas valabil iar acordarea despăgubirilor este posibilă printr-o altă acțiune, în eventualitatea neprimirii acestora.

De asemenea, a fost criticată și pronunțarea deciziei în conta Consiliului General și al Primăriei București prin Primar, pârâții care, nefiind posesori ai imobilului , nu pot fi acționați în instanță, singura care are calitate procesuală pasivă, este numita R.M., I.C., cumpărătoarea în baza Legii nr. 112/1995 a aceluiași imobil, prin intermediul SC C. SA . Pentru toate aceste critici, coroborat cu neidentificarea corectă a imobilului revendicat cu cel în privința căruia s-a dispus exproprierea, recurenții au cerut casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Pe parcursul derulării recursului, proprietara actuală R.I.M.C. a formulat cerere de intervenție în interesul Consiliului General al Municipiului București prin care a solicitat admiterea recursului acestei părți.

Intervenienta a considerat a fi fondate criticile recurentei în favoarea căreia a intervenit și pentru aceste motive, coroborate cu împrejurarea că toate atributele dreptului actual de proprietate se găsesc în persoana sa și, drept urmare numai ea are calitate procesuală pasivă, a fost reiterată cererea de casare cu trimitere a cauzei. Examinând criticile formulate de părțile recurente cât și intervenienta, instanța de control judiciar reține următoarele: Cu privire la calitatea procesuală pasivă a SC C. SA , Consiliul General al Municipiului București și Primăriei București prin Primar, instanța de apel, în mod corect a reținut existența acestei calități. Astfel, SC C. SA prin serviciul său locativ, a fost aceea care, în calitate de administrator al bunului obiect al litigiului, a încheiat contract de vânzare cumpărare cu numita R.M.

Cum reclamantul a solicitat și constatarea nulității respectivului contract, în mod evident, societatea care a fost una din părțile contractante ale actului juridic a cărui nulitate se solicită , are calitate procesuală. În privința Consiliului General al Municipiului București, față de prevederile art. 77 cu referire la art. 20 lit. g) din Legea nr. 69/1991, în vigoare la data introducerii acțiunii, calitatea procesuală pasivă a acestuia, a fost corect reținută, determinat de dreptul său de administrare asupra bunurilor din domeniul public și privat al Municipiului București. În considerarea aceleiași argumentări, Primăria Municipiului București prin Primar, are calitate procesuală pasivă, cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare cumpărare al imobilului în litigiu (nr. 42417 din 21 aprilie 1997) este întocmit de către Primărie prin mandatarul său, SC C. SA.

Nici critica referitoare la greșita identificare a imobilului , nu este fondată deoarece, actele dosarului (fila 32 dosar 1728/1999 și fila 22 același dosar) confirmă împrejurarea că, obiectul litigiului se referă exact la construcțiile și terenul revendicat și care au fost proprietatea antecesorului reclamantului. Cât privește împrejurarea că, hotărârea judecătorească privind exproprierea imobilului, este un titlu legal de trecere în proprietatea statului a acestuia, trebuie observat că, în mod corect instanța de apel a reținut că acest înscris a validat trecerea lui, din proprietatea privată în cea publică.

Legile exproprierii, inclusiv Legea nr. 33/1994, prevăd în mod expres că, în situația în care, temeiul care a determinat exproprierea nu a fost realizat într-un interval de un an de la pronunțarea hotărârii judecătorești (art. 35) , iar despăgubirea nu a fost plătită în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii (art. 32) atunci imobilul revine expropriatului. În speță, nu s-a dovedit nici motivul de utilitate publică pentru care s-a produs exproprierea , nici nu a fost demonstrată utilitatea publică ulterior exproprierii și nici nu s-au achitat despăgubirile. Mai mult, deși hotărârea judecătorească de soluționare a cererii de expropriere a fost pronunțată în anul 1937, proprietarul imobilului expropriat își înscrie dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil, în anul 1946 așa după cum rezultă din procesul verbal întocmit de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București (fila 31 recurs).

Ori, dacă acea hotărâre judecătorească ar fi avut valoarea unui veritabil contract de vânzare cumpărare prin care să se fi perfectat trecerea bunului de la expropriat la expropriator, atunci, în anul 1946, ar fi trebuit să se înscrie în C.F., dreptul statului și nu al expropriatului, asupra imobilului în discuție. Prin urmare, pentru faptul inexistenței cauzei de utilitate publică, al neperfectării trecerii prin neacordarea despăgubirilor, pentru faptul că nu s-a dispus nimic în privința terenului care a rămas în proprietatea expropriatului, că și construcțiile au rămas în proprietatea acestuia fiindu-i preluate doar administrarea și folosința, hotărârile instanțelor de fond și apel, sunt legale și temeinice.

Întrucât preluarea s-a făcut ilegal, în mod corect s-a constatat că și vânzarea ulterioară către chiriaș, este lovită de nulitate deoarece s-a dispus asupra bunului altuia, s-a invocat ca temei al înstrăinării, Legea 112/1995 care nu este aplicabilă imobilelor expropriate prin urmare, înstrăinarea nu are fundament juridic și s-a făcut în beneficiul unei persoane de rea-credință atâta timp cât, cunoștea faptul revendicării, al existenței litigiilor și al incertitudinii titlului aparținând vânzătorului. Pentru aceste considerente, recursul Municipiului București, va fi respins ca nefondat, conform art. 312 coroborat cu dispozițiile art. 304 C. proc. civ., iar recursul declarat de SC C. SA , va fi respins ca inadmisibil, față de împrejurarea că, apelul examinat prin decizia recurată, a fost declarat doar de Municipiul București nu și de această parte.

Cererea de intervenție prin care se invocă aceleași aspecte ca și cele menționate în recurs, va fi respinsă pe aceleași considerente pentru care vor fi respinse și recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursul declarat de pârâții Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General și cererea de intervenție accesorie promovată de R.I.M.C. împotriva deciziei nr. 83 din 26 februarie 2003 a Curții de apel București, secția a IV-a civilă. Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2005.