ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3002/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului

constată următoarele:

Prin sentința arbitrală nr. 45/2003

pronunțată de Curtea de Arbitral Comercial de pe lângă Camera de Comerț,

Industrie și Agricultură Timișoara, în dosarul nr. 26/2003, s-a admis acțiunea

precizată formulată de reclamanta SC A. SRL Arad împotriva pârâtei SC L.G.R. SRL

care a fost obligată la plata sumei de 508.641.699 lei reprezentând comision

neîncasat și 1.407.496.861 lei daune interese și compensatorii.

De asemenea, s-a admis și cererea

reconvențională, reclamanta pârâtă fiind obligată la plata sumei de 482.281.148

lei sume încasate și nevirate, respingându-se capetele de cerere din acțiunea

principală și reconvențională referitoare la dobânzi.

În motivarea soluției tribunalul

arbitral a reținut că între părți a fost încheiat contractul nr. 222 din 27

iunie 1997 în baza căruia reclamanta s-a obligat să sondeze piața județului

Arad și să depisteze eventualii clienți pentru pârâtă. Pârâta s-a obligat să

dezvolte piața de desfacere prin toate mijloacele, iar pentru produsele livrate

de reclamantă prin intermediul său, urma să primească lunar un comision de 7 %,

8 % sau 9 % după caz.

Întrucât pârâta a contestat

valabilitatea contractului în ceea ce privește semnăturile cât și perioada

pentru care a fost încheiat instanța arbitrală în urma probelor administrate a

statuat valabilitatea contractului pe o perioadă de 5 ani.

În aceste condiții s-a dispus

efectuarea unui punctaj comun, la pronunțarea soluției avându-se în vedere

sumele ce au făcut obiectul verificării comune acceptate ca atare de

reprezentanții părților.

Împotriva hotărârii arbitrale a

formulat acțiune în anulare SC L.G.R. SRL criticile vizând motivele prevăzute

de art. 364 lit. b), f), g) și i) C. proc. civ.

Astfel, s-a susținut că hotărârea

s-a dat cu încălcarea unor norme imperative, constând în nerespectarea

dreptului la apărare și nu s-a pus în discuția părților fondul litigiului

pentru lămurirea temeiului și întinderii obligațiilor părților, instanța procedând

la admiterea sumelor solicitate de reclamantă fără o analiză corectă asupra

realității acestora.

De asemenea, se susține că

tribunalul arbitral nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, respectiv asupra

prescripției extinctive invocată pe cale de excepție și că hotărârea este

insuficient motivată.

S-a invocat și faptul că hotărârea

nu cuprinde numele reprezentanților părților, precum și a celorlalte persoane

care au participat la dezbaterea litigiului.

Prin sentința civilă nr. 55 din 4

decembrie 2003, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, a reținut, ca întemeiat, numai motivul privind faptul că

instanța arbitrală nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului la

acțiune care a fost invocată în apărare de către pârâtă, aceasta constituind o

nemotivare a soluției sancționată de art. 364 lit. g) C. proc. civ., situație

în care a admis acțiunea în anulare s-a anulat hotărârea arbitrală și s-a fixat

termen pentru pronunțarea pe fond a cauzei.

Un alt motiv de anulare l-a

constituit și lipsa motivării în ce privește neacordarea dobânzilor.

În soluționarea pe fond a cauzei,

s-a dispus efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv modul de

derulare a afacerii comerciale între părți cu stabilirea cuantumului debitelor

datorate.

Prin sentința civilă nr. 42 din 7

iulie 2004, aceiași instanță examinând probele administrate și excepția

prescripției extinctive ridicată de SC A. SRL a reținut că ultimul act de

comerț efectuat în temeiul contractului de comision încheiat de părți a avut

loc, la data de 31 mai 2000, și raportat la data formulării pretențiilor 9 mai

2003 dreptul la acțiuni atât al reclamantei cât și al pârâtei reconvenționale

este prescris.

Împotriva soluțiilor pronunțate au

declarat recurs, în termen și legal timbrat părțile implicate în cauză.

Astfel, SC A. SRL critică atât

sentința nr. 55 din 4 decembrie 2003 cât și sentința nr. 42 din 7 iulie 2004

susținând că admiterea acțiunii în anulare este nelegală deoarece instanța

arbitrală s-a pronunțat asupra prescripției extinctive invocată pe cale de

excepție, atunci când a analizat durata contractului și când a ajuns la

concluzia motivată că acesta a fost încheiat pe o durată de cinci ani și

implicit a respins și această excepție care putea fi invocată și susținută

numai în cazul în care ar fi avut o durată de trei ani.

Pe de altă parte se susține că

partea avea posibilitatea formulării unei cereri privind completarea hotărârii

în condițiile art. 362 C. proc. civ.

Recursul SC L.G.R. SRL, critică

numai sentința civilă nr. 42 din 7 iulie 2004 considerând că instanța a

apreciat greșit ca fiind incidente normele prescripției extinctive în ceea ce

privește cererea reconvențională.

Astfel, în varianta instanței ultima

zi de împlinire a termenului de prescripție este o zi nelucrătoare (31 mai 2003

fiind sâmbăta), iar cererea reconvențională a fost depusă, luni 2 iunie 2003.

Recursul SC A. SRL este nefondat.

Procedura de soluționare a

excepțiilor procesuale este reglementată de art. 137 C. proc. civ., care în

primul alineat prevede că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor

de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau

în parte cercetarea în fond a pricinii.

Excepția prescripției dreptului la

acțiune este o excepție peremptorie care tinde la împiedicarea judecării pe

fond a cererii.

În speță nu rezultă că instanța

arbitrală a luat în discuție mai întâi excepția prescripției, situație,

justificat instanța de apel a apreciat că hotărârea arbitrală nu s-a pronunțat

asupra unui lucru cerut făcând aplicațiunea sancțiunii prevăzută de art. 364 – art.

366 C. proc. civ., anulând hotărârea arbitrală și procedând la judecarea pe

fond a acesteia.

În ce privește recursul SC L.G.R. SRL

se reține că potrivit art. 100 alin. (3) C. proc. civ., termenele statornicite

pe ani, luni sau săptămâni se sfârșesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare

zilei de plecare, iar alin. (5) stabilește expres că „termenul care se

sfârșește într-o zi de sărbătoare legală, sau când serviciul este suspendat, se

va prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru următoare.

Instanța de apel a reținut că

ultimul act de comerț efectuat în cadrul contractului de comision încheiat de

părți a avut loc la data de 21 mai 2000, dată de la care a calculat termenul de

prescripție în condițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiții, având în vedere

cele arătate rezultă că cererea reconvențională formulată la data de 2 iunie

2003, a fost introdusă în cadrul termenului general de prescripție ziua de 31

mai 2003 fiind o zi nelucrătoare.

Față de cele arătate văzând

dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurenta SC A. SRL Arad, împotriva deciziei nr. 55 din 4 decembrie

2003 și a deciziei nr. 42 din 7 iulie 2004, a Curții de Apel Timișoara.

Admite recursul declarat de SC L.G.R.

SRL Timișoara împotriva deciziei civile nr. 42 din 7 iulie 2004, pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, pe care o casează în parte cu privire la cererea

reconvențională și trimite cauza spre rejudecarea pe fond a acesteia.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 19 mai 2005.