ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 830/2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 830/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea în pretenții

înregistrată la data de 11 februarie 2002, reclamanta, SC S.I. SA București, a

chemat în judecată pârâta, SC I.M. SA Arad, solicitând să se dispună

următoarele:

sumelor de 192.948 franci francezi, prin raportare la cursul oficial euro/leu

al B.N.R. din ziua executării hotărârii judecătorești ce se va pronunța;

de 17 februarie 1999 și calculate până la data de 6 februarie 2002 (în

conformitate cu O.G. nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru

obligații bănești și cu procesul-verbal de compensare din data de 15 februarie

1999) în valoare de 420.319.504 lei.

februarie 2002 până la plata integrală a sumei în principal;

Prin întâmpinare, pârâta, SC I.M. SA

Arad, a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Arad,

solicitând declinarea competenței în favoarea Comisiei de Arbitraj Comercial de

pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a județului Arad.

Tribunalul Arad, secția comercială

și de contencios administrativ, prin sentința nr. 449, pronunțată la 5 martie

2002, a declinat competența de soluționare a acțiunii civile exercitate de

reclamanta SC S.I. SA împotriva pârâtei SC I.M. SA Arad în favoarea Curții de

Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a județului

Arad.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că, în contractul de comision nr. 2541 din 7 martie 1997, încheiat de

părți, și anume, la art. 11 alin. (3), au inserat clauza compromisorie care a

statuat că: „în cazul în care soluția de rezolvare a divergențelor pe cale

amiabilă rămâne fără rezultat, litigiul va fi soluționat de Comisia de Arbitraj

de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a județului Arad”.

Dosarul a fost înregistrat la

Comisia de Arbitraj Comercial al Camerei de Comerț, Industrie, Agricultură Arad

cu nr. 8/A/2002.

Prin hotărârea nr. 21, pronunțată,

la 23 decembrie 2002, de către Tribunalul Arbitral, a fost admisă în parte

acțiunea reclamantei SC S.I. SA București și a fost obligată pârâta SCI.M. SA

Arad să plătească reclamantei echivalentul în lei a sumei de 24.963,9 euro, la

cursul în vigoare la data executării, cu titlu de preț, plus suma de 35.964.012

lei, reprezentând T.V.A.-ul aferent, și 23.042.617 lei dobânzi comerciale.

A mai fost obligată pârâta să

plătească reclamantei suma de 116.715.400 lei cheltuieli de judecată parțiale.

Tribunalul Arbitral a reținut că

între părțile în proces, raporturile obligaționale au ca izvor de drept contractul

de comision încheiat pe perioadă determinată, respectiv, 1 martie 1997 – 28

februarie 1998, pe de o parte, iar pe de altă parte, în lipsa unui contract în

care părțile nu au prevăzut scadența plății, tribunalul a reținut că se face

aplicarea prevederilor art. 1361 și 1362 C. civ., potrivit cu care cumpărătorul

este obligat să plătească prețul mărfii în momentul predării bunului.

Prin încheierea nr. 2 din 6

februarie 2003, pronunțată în dosarul nr. 8/A/2002, Comisia de Arbitraj

Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a județului

Arad - Tribunalul Arbitral a admis cererea de îndreptare a erorii materiale

formulată de petenta SC S.I. SA București.

A dispus modificarea minutei și a

dispozitivului hotărârii arbitrale nr. 21 din 23 decembrie 2002, în sensul că

în locul sumei de 23.042.617 lei, reprezentând dobânzi comerciale, să se treacă

suma de 230.426.229,565 lei dobânzi comerciale, acordată după următorul calcul

(235.754.267 x 0,09 % dobânda de referință a B.N.R. = 212.178,84; 212.178,84

lei x 1086 zile întârziere = 230.426.229,565 lei).

Împotriva hotărârii arbitrale nr. 21

din 23 decembrie 2002, SC I.M. SA Arad a formulat acțiune în anulare.

Reclamanta SC I.M. SA Arad a

solicitat admiterea acțiunii, anularea hotărârii nr. 21 din 23 decembrie 2002,

pentru motivele prevăzute de art. 364 lit. b), g) și i) C. proc. civ., iar pe

fond admiterea numai în parte a acțiunii reclamantei, pentru suma de

235.754.267 lei preț și cheltuieli de judecată proporționale.

Reclamanta a solicitat compensarea

cheltuielilor de judecată cu cele acordate SC S.I. SA București.

În motivarea acțiunii în anulare,

reclamanta SC I.M. SA a susținut că Tribunalul Arbitral a soluționat litigiul

fără să existe o convenție arbitrală, deci, în baza unei clauze compromisorii

inoperante [art. 364 lit. b) C. proc. civ.] că hotărârea arbitrală nu cuprinde

motivele în fapt și în drept privind acordarea despăgubirilor bănești sub forma

reactualizării prețului mărfii în litigiu [art. 364 lit. g) C. proc. civ.] și

că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică și dispozițiile imperative ale

legii [art. 364 lit. i) C. proc. civ.].

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 29 din 19 mai 2003,

a admis acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC I.M. SA Arad împotriva

hotărârii nr. 21 din 23 decembrie 2002, pronunțată de Comisia de Arbitraj de pe

lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a județului Arad.

A anulat hotărârea arbitrală și, în

fond, a admis acțiunea reclamantei SC S.I. SA București (pârâtă în prezenta

cauză) împotriva pârâtei SC I.M. SA Arad (reclamantă în prezenta cauză).

A obligat pârâta SC I.M. SA să

plătească reclamantei SC S.I. SA echivalentul în lei al sumei de 163.514 franci

francezi cu titlu de preț, la data executării hotărârii, plus suma de

35.964.012 lei T.V.A. aferent și 116.715.400 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată parțiale.

A obligat reclamanta SC S.I. SA

(pârâtă în prezenta cauză) să-i plătească pârâtei SC I.M. SA Arad (reclamantă

în prezenta cauză) suma de 20.379.915 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

datorate în acțiunea în anulare.

Curtea de Apel Timișoara, pentru a

soluționa astfel acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC I.M. SA Arad, a

reținut că obligația corectă a SC I.M. SA rezultă din contractul de comision nr.

2541, cât și din procesul-verbal de compensare, a fost de a plăti restul

prețului picioarelor de masă rămas necompensat în franci francezi (FF) la care

se adaugă T.V.A. De asemenea, din facturile nr. 7221988 din 25 august 1997 și nr.

7221987 din 25 august 1997, rezultă că părțile au stabilit prețul produsului

picioare de masă în FF, echivalent în lei.

În consecință, Curtea a reținut că,

în mod nejustificat tribunalul arbitral, prin hotărârea pronunțată în dosarul nr.

8/A/2002, a obligat pârâta să plătească reclamantei echivalentul în lei al

sumei de 24.963,9 euro, la cursul în vigoare la data executării cu titlu de

preț, transformând suma datorată de pârâtă în euro și, deci, tribunalul arbitral

a încălcat dispozițiile art. 364 lit. j) C. proc. civ., dând mai mult decât s-a

cerut, cât și dispozițiile imperative ale art. 1073 și art. 1082 – 1086 C.

civ., care stabilesc expres condițiile în care se acordă despăgubirile.

Cu petiția înregistrată la data de 2

iulie 2003, reclamanta SC I.M. SA Arad a declarat recurs împotriva sentinței nr.

29 din 19 mai 2003, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.

Motivele de recurs invocate sunt:

- Art. 304 pct. 1 C. proc. civ. –

instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

Recurenta arată că, în opinia sa,

acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale este o acțiune obișnuită, nicidecum o

cale de atac și, ca atare, completul de judecată la Curtea de Apel Timișoara a

fost greșit alcătuit din trei judecători, corecta și legala compunere fiind

dintr-un singur judecător.

- Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. –

instanța a interpretat greșit unele acte juridice deduse judecății, schimbând

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora.

În contextul acestui motiv se arată

că în contractul de comision nr. 2541/1997, privit ca

instrumentum

sunt

reglementate două contracte de comision între SC I.M. SA Arad și SC S.I. SA, privind

mobilierul prevăzut în anexa nr. 1, respectiv, importul temporar de furnituri

de mobilier (regim vamal Lohn, respectiv, drewback – art. 7, 7.1, 7.2 din

contract). Ulterior încheierii contactului de comision, materialele, inclusiv

picioarele de masă, au fost importate în regim de import definitiv de către SC S.I.

SRL, care le-a predat și facturat pentru a fi folosite la fabricarea meselor,

încheindu-se astfel, în acest moment, un contract de vânzare–cumpărare, fără a

se preconstitui un înscris care să cuprindă clauza compromisorie.

Ceea ce s-a menținut din contractul

de comision, arată recurenta, a fost numai prevederea din anexa 2, în sensul de

a nu se plăti prețul materialelor, urmând să se compenseze periodic

contravaloarea materialelor pe măsura exportului de mese, cum s-a și procedat,

de altfel.

Instanța a interpretat greșit și a

schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al anexei nr. 2 la contractul

de comision nr. 2541/1997, facturile nr. 7221988 din 25 august 1997, respectiv,

nr. 722987 din 25 august 1997, emise de SC S.I. SRL și procesul-verbal de

compensare (dosarul arbitral), reținând, în mod cu totul eronat, că: „Obligația

exactă a SC I.M. SA a fost de a plăti restul prețului picioarelor de masă,

rămas necompensat, în franci francezi, la care se adaugă T.V.A”.

Se mai precizează de către recurentă

că facturile menționate anterior au fost emise în lei și au fost înregistrate

în contabilitatea sa, aspect care rezultă din raportul de expertiză contabilă

în care se arată că, la contul „Furnizori”, este înscris debitul în sumă de

235.754.267 lei, după efectuarea compensărilor. În acest sens, expertul s-a

contrazis pe sine, ajungând la concluzia că recurenta datorează suma în franci

francezi pentru a se ține cont la efectuarea compensărilor, întrucât

contravaloarea meselor exportate prin intermediul comisionarului (fiind vorba

despre exporturi) urma a se încasa în valută. Pentru același considerent au

fost stabilite prețurile materialelor în valută și în anexa nr. 2 la contractul

de comision.

În procesele-verbale de compensare,

încheiate succesiv, s-a folosit moneda franci francezi, întrucât, pentru

exporturi, potrivit O.G. nr. 18/1994, exista obligația de a factura și încasa

în valută contravaloarea exportului realizat.

Recurenta mai precizează că, prin

procesele-verbale de compensare, nu și-a asumat obligația de plată a soldului

în valută. Pe parcursul derulării operațiunilor de export și emiterii

facturilor s-au încheiat succesiv mai multe procese–verbale de compensare,

soldul în valută menționându-se cu totul impropriu: „total datorie IMAR”,

soldul micșorându-se de la un proces–verbal de compensare la altul, pe măsura

livrărilor efectuate.

Recurenta consideră că aceasta a

fost manifestarea reală, internă de voință a părților la încheierea proceselor–verbale

de compensare, și anume, exclusiv pentru efectuarea înregistrărilor în

contabilitate a prestațiilor executate, cum, de altfel, s-a menționat și la

sfârșitul fiecărui proces-verbal de compensare.

Prevederile art. 41 C. com., arată

recurenta, constituie norma generală, legislația economico-financiară privind

efectuarea plăților între agenții economici, a încasării și repatrierii

valutei, precum și cea privind ținerea contabilității, constituie norma

specială, derogatorie, care se aplică cu prioritate fiind imperativă.

- Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. –

sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Recurenta arată că, interpretând în

mod eronat actele juridice menționate, curtea de apel a pronunțat o sentință

prin care se acordă mascat despăgubiri sub forma prețului, în speță, suma de

697.387.210 lei, la cursul de schimb de 4265 lei pentru un franc francez din

ziua înlocuirii cu euro (18 februarie 2002), față de suma, de 235.754.267 lei,

înscrisă în contabilitatea sa ca preț datorat, încălcând astfel art. 1082 –

1084 C. civ., fără a motiva în fapt și în drept aceste despăgubiri.

De asemeni, recurenta mai arată că

sentința nu este susceptibilă de executare la data comunicării ei, francul

francez nu mai era cotat, deoarece fusese scos din circulație și, deci, nu se

poate stabili echivalentul în lei și, totodată, curtea de apel nu s-a pronunțat

asupra unui capăt de cerere formulat în acțiunea în anulare, privind

compensarea cheltuielilor de judecată.

Pentru motivele arătate, recurenta a

solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea,

spre rejudecare, la curtea de apel, iar în subsidiar, admiterea recursului,

casarea sentinței și, reținând cauza pentru judecare pe fond, admiterea în

parte a acțiunii SC S.I. SRL, pentru suma de 235.754.267 lei, cu cheltuielile

de judecată aferente la toate instanțele, în cuantum de 20.379.915 lei.

Din analiza motivelor de recurs

formulate, raportate la actele și lucrările existente la dosar, rezultă că

motivele nu sunt întemeiate.

Astfel, primul motiv de recurs

invocat, ce privește alcătuirea greșită a completului de judecată la Curtea de

Apel Timișoara, care a soluționat acțiunea în anulare, nu poate fi primit,

instanța a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

Astfel, prin decizia nr. 5,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție la 25 iunie 2001, a fost admis

recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție.

În aplicarea dispozițiilor art. 364

și urm. C. proc. pen., stabilește că acțiunea în anulare îndreptată împotriva

hotărârii arbitrale constituie cale de atac.

Competența de soluționare a acestei

căi de atac revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute

în art. 342 C. proc. pen., în circumscripția în care a avut loc arbitrajul.

Nici al doilea motiv de recurs -

instanța a interpretat greșit unele acte deduse judecății, schimbând înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, în sensul că instanța greșit a

reținut că, în contractul de comision, clauza compromisorie, prevăzută la art. 11,

se referă atât la raporturile juridice de comision, cât și la cele de

vânzare-cumpărare, și, astfel, a respins motivul de anulare, prevăzut de art. 364

lit. b) C. proc. civ., ca neîntemeiat, întrucât recurenta, însăși, a invocat

excepția de necompetență a Tribunalului Arad, în temeiul prevederilor art. 11 alin.

(3) din contractul nr. 2541 din 17 martie 1997 încheiat de părți.

În ceea ce privește motivul de

recurs, referitor la interpretarea greșită a anexei nr. 2 la contractul de

comision, facturile nr. 7221988 din 25 august 1997, respectiv, nr. 7221987 din 25

august 1997, emise de SC S.I. SRL, și procesul-verbal de compensare (dosar nr. 1329/2002),

în mod corect instanța, care a soluționat acțiunea în anulare, a interpretat

anexa nr. 2 la contract, considerând ca SC I.M. SRL s-a obligat să plătească

echivalentul în lei al prețului picioarelor de masă stabilit de părți în franci

francezi, situație în care și acest motiv urmează să fie respins.

Este de menționat că anexa nr. 2 la

contractul de comision nr. 2541/1997 a fost semnată și ștampilată de ambele

părți și exprimă acordul de voință al acestora cu privire la stabilirea

prețului în franci francezi.

Motivul de recurs, privind acordarea

în mod mascat de despăgubiri, cu încălcarea dispozițiilor art. 1082 – 1084 C.

civ., nu este fondat; recurenta nu a invocat nici un temei legal în susținerea

acestui motiv, iar Curtea de Apel Timișoara, corect, a acordat restul de preț

datorat în moneda stabilită de părți prin anexa 2 la contractul de comision nr.

2541/1997 și procesul-verbal de compensare din 15 februarie 1999 și a obligat-o

în fapt pe recurentă la plata echivalentului în lei a sumei reprezentând prețul

datorat.

În consecință, hotărârea pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara este temeinică și legală, situație în care recursul

declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată

către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC I.M. SA Arad împotriva sentinței nr. 29 din 19 mai 2003 a Curții

de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Obligă recurenta la 73.000.000 lei

cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi, 2 martie 2004.