ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 830/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea în pretenții înregistrată la data de 11 februarie 2002, reclamanta, SC S.I. SA București, a chemat în judecată pârâta, SC I.M. SA Arad, solicitând să se dispună următoarele: 1. plata echivalentului în lei a sumelor de 192.948 franci francezi, prin raportare la cursul oficial euro/leu al B.N.R. din ziua executării hotărârii judecătorești ce se va pronunța; 2. dobânzile legale datorate la data de 17 februarie 1999 și calculate până la data de 6 februarie 2002 (în conformitate cu O.G. nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești și cu procesul-verbal de compensare din data de 15 februarie 1999) în valoare de 420.319.504 lei.

3. dobânda legală de la data de 6 februarie 2002 până la plata integrală a sumei în principal; 4. cheltuielile de judecată. Prin întâmpinare, pârâta, SC I.M. SA Arad, a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Arad, solicitând declinarea competenței în favoarea Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a județului Arad. Tribunalul Arad, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 449, pronunțată la 5 martie 2002, a declinat competența de soluționare a acțiunii civile exercitate de reclamanta SC S.I. SA împotriva pârâtei SC I.M. SA Arad în favoarea Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a județului Arad.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în contractul de comision nr. 2541 din 7 martie 1997, încheiat de părți, și anume, la art. 11 alin. (3), au inserat clauza compromisorie care a statuat că: „în cazul în care soluția de rezolvare a divergențelor pe cale amiabilă rămâne fără rezultat, litigiul va fi soluționat de Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a județului Arad”. Dosarul a fost înregistrat la Comisia de Arbitraj Comercial al Camerei de Comerț, Industrie, Agricultură Arad cu nr. 8/A/2002. Prin hotărârea nr. 21, pronunțată, la 23 decembrie 2002, de către Tribunalul Arbitral, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC S.I. SA București și a fost obligată pârâta SCI.M.

SA Arad să plătească reclamantei echivalentul în lei a sumei de 24.963,9 euro, la cursul în vigoare la data executării, cu titlu de preț, plus suma de 35.964.012 lei, reprezentând T.V.A.-ul aferent, și 23.042.617 lei dobânzi comerciale. A mai fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 116.715.400 lei cheltuieli de judecată parțiale. Tribunalul Arbitral a reținut că între părțile în proces, raporturile obligaționale au ca izvor de drept contractul de comision încheiat pe perioadă determinată, respectiv, 1 martie 1997 – 28 februarie 1998, pe de o parte, iar pe de altă parte, în lipsa unui contract în care părțile nu au prevăzut scadența plății, tribunalul a reținut că se face aplicarea prevederilor art. 1361 și 1362 C. civ., potrivit cu care cumpărătorul este obligat să plătească prețul mărfii în momentul predării bunului.

Prin încheierea nr. 2 din 6 februarie 2003, pronunțată în dosarul nr. 8/A/2002, Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a județului Arad - Tribunalul Arbitral a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de petenta SC S.I. SA București. A dispus modificarea minutei și a dispozitivului hotărârii arbitrale nr. 21 din 23 decembrie 2002, în sensul că în locul sumei de 23.042.617 lei, reprezentând dobânzi comerciale, să se treacă suma de 230.426.229,565 lei dobânzi comerciale, acordată după următorul calcul (235.754.267 x 0,09 % dobânda de referință a B.N.R. = 212.178,84; 212.178,84 lei x 1086 zile întârziere = 230.426.229,565 lei). Împotriva hotărârii arbitrale nr. 21 din 23 decembrie 2002, SC I.M.

SA Arad a formulat acțiune în anulare. Reclamanta SC I.M. SA Arad a solicitat admiterea acțiunii, anularea hotărârii nr. 21 din 23 decembrie 2002, pentru motivele prevăzute de art. 364 lit. b), g) și i) C. proc. civ., iar pe fond admiterea numai în parte a acțiunii reclamantei, pentru suma de 235.754.267 lei preț și cheltuieli de judecată proporționale. Reclamanta a solicitat compensarea cheltuielilor de judecată cu cele acordate SC S.I. SA București. În motivarea acțiunii în anulare, reclamanta SC I.M. SA a susținut că Tribunalul Arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală, deci, în baza unei clauze compromisorii inoperante [art. 364 lit. b) C. proc. civ.] că hotărârea arbitrală nu cuprinde motivele în fapt și în drept privind acordarea despăgubirilor bănești sub forma reactualizării prețului mărfii în litigiu [art. 364 lit. g) C. proc.

civ.] și că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică și dispozițiile imperative ale legii [art. 364 lit. i) C. proc. civ.]. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 29 din 19 mai 2003, a admis acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC I.M. SA Arad împotriva hotărârii nr. 21 din 23 decembrie 2002, pronunțată de Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a județului Arad. A anulat hotărârea arbitrală și, în fond, a admis acțiunea reclamantei SC S.I. SA București (pârâtă în prezenta cauză) împotriva pârâtei SC I.M. SA Arad (reclamantă în prezenta cauză). A obligat pârâta SC I.M. SA să plătească reclamantei SC S.I.

SA echivalentul în lei al sumei de 163.514 franci francezi cu titlu de preț, la data executării hotărârii, plus suma de 35.964.012 lei T.V.A. aferent și 116.715.400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. A obligat reclamanta SC S.I. SA (pârâtă în prezenta cauză) să-i plătească pârâtei SC I.M. SA Arad (reclamantă în prezenta cauză) suma de 20.379.915 lei cu titlu de cheltuieli de judecată datorate în acțiunea în anulare. Curtea de Apel Timișoara, pentru a soluționa astfel acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC I.M. SA Arad, a reținut că obligația corectă a SC I.M. SA rezultă din contractul de comision nr. 2541, cât și din procesul-verbal de compensare, a fost de a plăti restul prețului picioarelor de masă rămas necompensat în franci francezi (FF) la care se adaugă T.V.A.

De asemenea, din facturile nr. 7221988 din 25 august 1997 și nr. 7221987 din 25 august 1997, rezultă că părțile au stabilit prețul produsului picioare de masă în FF, echivalent în lei. În consecință, Curtea a reținut că, în mod nejustificat tribunalul arbitral, prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. 8/A/2002, a obligat pârâta să plătească reclamantei echivalentul în lei al sumei de 24.963,9 euro, la cursul în vigoare la data executării cu titlu de preț, transformând suma datorată de pârâtă în euro și, deci, tribunalul arbitral a încălcat dispozițiile art. 364 lit. j) C. proc. civ., dând mai mult decât s-a cerut, cât și dispozițiile imperative ale art. 1073 și art. 1082 – 1086 C. civ., care stabilesc expres condițiile în care se acordă despăgubirile.

Cu petiția înregistrată la data de 2 iulie 2003, reclamanta SC I.M. SA Arad a declarat recurs împotriva sentinței nr. 29 din 19 mai 2003, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială. Motivele de recurs invocate sunt: - Art. 304 pct. 1 C. proc. civ. – instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Recurenta arată că, în opinia sa, acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale este o acțiune obișnuită, nicidecum o cale de atac și, ca atare, completul de judecată la Curtea de Apel Timișoara a fost greșit alcătuit din trei judecători, corecta și legala compunere fiind dintr-un singur judecător. - Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. – instanța a interpretat greșit unele acte juridice deduse judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora.

În contextul acestui motiv se arată că în contractul de comision nr. 2541/1997, privit ca instrumentum sunt reglementate două contracte de comision între SC I.M. SA Arad și SC S.I. SA, privind mobilierul prevăzut în anexa nr. 1, respectiv, importul temporar de furnituri de mobilier (regim vamal Lohn, respectiv, drewback – art. 7, 7.1, 7.2 din contract). Ulterior încheierii contactului de comision, materialele, inclusiv picioarele de masă, au fost importate în regim de import definitiv de către SC S.I. SRL, care le-a predat și facturat pentru a fi folosite la fabricarea meselor, încheindu-se astfel, în acest moment, un contract de vânzare–cumpărare, fără a se preconstitui un înscris care să cuprindă clauza compromisorie.

Ceea ce s-a menținut din contractul de comision, arată recurenta, a fost numai prevederea din anexa 2, în sensul de a nu se plăti prețul materialelor, urmând să se compenseze periodic contravaloarea materialelor pe măsura exportului de mese, cum s-a și procedat, de altfel. Instanța a interpretat greșit și a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al anexei nr. 2 la contractul de comision nr. 2541/1997, facturile nr. 7221988 din 25 august 1997, respectiv, nr. 722987 din 25 august 1997, emise de SC S.I. SRL și procesul-verbal de compensare (dosarul arbitral), reținând, în mod cu totul eronat, că: „Obligația exactă a SC I.M. SA a fost de a plăti restul prețului picioarelor de masă, rămas necompensat, în franci francezi, la care se adaugă T.V.A”.

Se mai precizează de către recurentă că facturile menționate anterior au fost emise în lei și au fost înregistrate în contabilitatea sa, aspect care rezultă din raportul de expertiză contabilă în care se arată că, la contul „Furnizori”, este înscris debitul în sumă de 235.754.267 lei, după efectuarea compensărilor. În acest sens, expertul s-a contrazis pe sine, ajungând la concluzia că recurenta datorează suma în franci francezi pentru a se ține cont la efectuarea compensărilor, întrucât contravaloarea meselor exportate prin intermediul comisionarului (fiind vorba despre exporturi) urma a se încasa în valută. Pentru același considerent au fost stabilite prețurile materialelor în valută și în anexa nr. 2 la contractul de comision.

În procesele-verbale de compensare, încheiate succesiv, s-a folosit moneda franci francezi, întrucât, pentru exporturi, potrivit O.G. nr. 18/1994, exista obligația de a factura și încasa în valută contravaloarea exportului realizat. Recurenta mai precizează că, prin procesele-verbale de compensare, nu și-a asumat obligația de plată a soldului în valută. Pe parcursul derulării operațiunilor de export și emiterii facturilor s-au încheiat succesiv mai multe procese–verbale de compensare, soldul în valută menționându-se cu totul impropriu: „total datorie IMAR”, soldul micșorându-se de la un proces–verbal de compensare la altul, pe măsura livrărilor efectuate. Recurenta consideră că aceasta a fost manifestarea reală, internă de voință a părților la încheierea proceselor–verbale de compensare, și anume, exclusiv pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitate a prestațiilor executate, cum, de altfel, s-a menționat și la sfârșitul fiecărui proces-verbal de compensare.

Prevederile art. 41 C. com., arată recurenta, constituie norma generală, legislația economico-financiară privind efectuarea plăților între agenții economici, a încasării și repatrierii valutei, precum și cea privind ținerea contabilității, constituie norma specială, derogatorie, care se aplică cu prioritate fiind imperativă. - Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recurenta arată că, interpretând în mod eronat actele juridice menționate, curtea de apel a pronunțat o sentință prin care se acordă mascat despăgubiri sub forma prețului, în speță, suma de 697.387.210 lei, la cursul de schimb de 4265 lei pentru un franc francez din ziua înlocuirii cu euro (18 februarie 2002), față de suma, de 235.754.267 lei, înscrisă în contabilitatea sa ca preț datorat, încălcând astfel art. 1082 – 1084 C. civ., fără a motiva în fapt și în drept aceste despăgubiri.

De asemeni, recurenta mai arată că sentința nu este susceptibilă de executare la data comunicării ei, francul francez nu mai era cotat, deoarece fusese scos din circulație și, deci, nu se poate stabili echivalentul în lei și, totodată, curtea de apel nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere formulat în acțiunea în anulare, privind compensarea cheltuielilor de judecată. Pentru motivele arătate, recurenta a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea, spre rejudecare, la curtea de apel, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinței și, reținând cauza pentru judecare pe fond, admiterea în parte a acțiunii SC S.I. SRL, pentru suma de 235.754.267 lei, cu cheltuielile de judecată aferente la toate instanțele, în cuantum de 20.379.915 lei.

Din analiza motivelor de recurs formulate, raportate la actele și lucrările existente la dosar, rezultă că motivele nu sunt întemeiate. Astfel, primul motiv de recurs invocat, ce privește alcătuirea greșită a completului de judecată la Curtea de Apel Timișoara, care a soluționat acțiunea în anulare, nu poate fi primit, instanța a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Astfel, prin decizia nr. 5, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție la 25 iunie 2001, a fost admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. În aplicarea dispozițiilor art. 364 și urm. C. proc. pen., stabilește că acțiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac.

Competența de soluționare a acestei căi de atac revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute în art. 342 C. proc. pen., în circumscripția în care a avut loc arbitrajul. Nici al doilea motiv de recurs - instanța a interpretat greșit unele acte deduse judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, în sensul că instanța greșit a reținut că, în contractul de comision, clauza compromisorie, prevăzută la art. 11, se referă atât la raporturile juridice de comision, cât și la cele de vânzare-cumpărare, și, astfel, a respins motivul de anulare, prevăzut de art. 364 lit. b) C. proc. civ., ca neîntemeiat, întrucât recurenta, însăși, a invocat excepția de necompetență a Tribunalului Arad, în temeiul prevederilor art. 11 alin. (3) din contractul nr. 2541 din 17 martie 1997 încheiat de părți.

În ceea ce privește motivul de recurs, referitor la interpretarea greșită a anexei nr. 2 la contractul de comision, facturile nr. 7221988 din 25 august 1997, respectiv, nr. 7221987 din 25 august 1997, emise de SC S.I. SRL, și procesul-verbal de compensare (dosar nr. 1329/2002), în mod corect instanța, care a soluționat acțiunea în anulare, a interpretat anexa nr. 2 la contract, considerând ca SC I.M. SRL s-a obligat să plătească echivalentul în lei al prețului picioarelor de masă stabilit de părți în franci francezi, situație în care și acest motiv urmează să fie respins. Este de menționat că anexa nr. 2 la contractul de comision nr. 2541/1997 a fost semnată și ștampilată de ambele părți și exprimă acordul de voință al acestora cu privire la stabilirea prețului în franci francezi.

Motivul de recurs, privind acordarea în mod mascat de despăgubiri, cu încălcarea dispozițiilor art. 1082 – 1084 C. civ., nu este fondat; recurenta nu a invocat nici un temei legal în susținerea acestui motiv, iar Curtea de Apel Timișoara, corect, a acordat restul de preț datorat în moneda stabilită de părți prin anexa 2 la contractul de comision nr. 2541/1997 și procesul-verbal de compensare din 15 februarie 1999 și a obligat-o în fapt pe recurentă la plata echivalentului în lei a sumei reprezentând prețul datorat. În consecință, hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Timișoara este temeinică și legală, situație în care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC I.M. SA Arad împotriva sentinței nr. 29 din 19 mai 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Obligă recurenta la 73.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 2 martie 2004.