ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3622/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3622/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin hotărârea arbitrală nr. 2 din 24

octombrie 2002 a Curții de arbitraj comercial a Camerei de Comerț, Industrie și

Agricultură Caraș-Severin, s-a admis acțiunea reclamantei SC P.T. SRL Reșița,

așa cum a fost precizată și, în consecință, a fost obligată pârâta, SC N.S.T.

SRL Arad, să achite reclamantei, în termen de 5 zile de la comunicarea

hotărârii, sumele de 123.971.778 lei, reprezentând suma necompensată din

ordinele de compensare cu numerele 0504119, 0504055 și 0504055 și 321.639.080 lei,

reprezentând penalități de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere,

calculate la suma de 123.971.778 lei, până la data de 10 octombrie 2002, precum

și 25.946.167 lei, cu titlu taxă de arbitrare.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 19 din 28

februarie 2003, a respins acțiunea în anulare formulată de pârâtă împotriva hotărârii

arbitrale nr. 2/2002 a Tribunalului Arbitral.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut următoarele:

La data de 24 octombrie 2002, când

au avut loc dezbaterile asupra cererii de chemare în judecată, pârâta SC N.S.T.

SRL Arad a lipsit de la dezbateri, dar procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Susținerea pârâtei că nu a fost

citată la sediul reclamantei din Arad, nu poate fi primită, întrucât acest

sediu apare numai în acțiunea în anulare.

În fața instanței arbitrale a fost

corect citată la adresa pe care a indicat-o în contractul încheiat de părți, la

data de 18 ianuarie 1999.

Faptul că între data de 17 octombrie

2002, când pârâta a fost citată, și termenul de judecată din 24 octombrie 2002,

când a fost soluționat litigiul în fond, nu sunt 15 zile este irelevant,

deoarece cauza nu se afla la primul termen de judecată, iar pentru fiecare

termen de judecată, anterior, pârâta a fost citată conform dispozițiilor

legale.

Pentru termenul de judecată din 24

octombrie 2002, citația a fost corect înmânată părții, cu cinci zile înainte de

termenul de judecată, potrivit dispozițiilor art. 358

3

, coroborat cu

art. 358

1

și art. 358

2

, precum și art. 89 C. proc. civ. Conform

art. 901 C. com., în pricinile urgente, acest termen de 5 zile poate fi redus

la jumătate.

Cum motivul invocat pentru

desființarea hotărârii arbitrale apare ca nefondat, acțiunea în anulare nu

poate fi analizată pe fondul litigiului.

Excepția de prematuritate a acțiunii

arbitrale nu poate fi analizată în cadrul acțiunii în anulare, deoarece nu se

înscrie în motivele prevăzute de art. 364 C. proc. civ. pentru desființarea

hotărârii arbitrale.

Pârâta nu a solicitat restituirea

cauțiunii depuse pentru soluționarea cererii de suspendare a executării

hotărârii, astfel că în lipsa unei asemenea cereri, care să fie pusă în

discuția părților, conform art. 300 alin. (5) C. proc. civ., instanța nu poate

dispune asupra restituirii cauțiunii.

Împotriva sentinței nr. 19/2003 a

Curții de Apel Timișoara a declarat recurs pârâta, invocând motivele prevăzute

de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

Prin recurs, pârâta a solicitat

respingerea cererii reclamantei și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de

judecată, precum și restituirea cauțiunii, în sumă de 12.400.000 lei, depusă la

curtea de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se reiau, în principal, motivele din acțiunea în anulare, arătând următoarele:

La prima zi de înfățișare, părțile

nu au fost legal citate.

Cauza nu era în stare de judecată la

termenul din 24 octombrie 2002, deși pricina nu se afla la primul termen de

judecată, întrucât acțiunea reclamantei i s-a comunicat după termenul din 15

octombrie 2002, iar în speță nu erau întrunite nici prevederile art. 132 și

art. 134 C. proc. civ., astfel că nu a avut la dispoziție termenul legal pentru

a formula și depune întâmpinare și nici nu a putut pune concluzii.

Pricina nu a avut caracter urgent,

deoarece acțiunea reclamantei i s-a comunicat după 10 luni de la înregistrarea cererii,

astfel că nu erau aplicabile prevederile art. 358

1

și 358

2

și art. 89 C. proc. civ., precum și art. 901 C. com. și, ca atare, s-a făcut o

aplicare greșită a legii.

Excepția de prematuritate a

introducerii cererii arbitrale se înscrie în art. 364 lit. b) C. proc. civ.,

întrucât convenția arbitrală era inoperantă la data introducerii cererii, ca

urmare a încălcării clauzei potrivit căreia „litigiile nerezolvate pe cale

amiabilă vor fi soluționate de către C.C.I. Caraș-Severin”. Or, reclamanta nu a

făcut demersuri pentru soluționarea pe cale amiabilă a litigiului.

Instanța nu a pus în discuția

părților compensația datoriilor reciproce, invocată prin acțiunea în anulare,

și nu s-a pronunțat asupra facturilor de stornare la care s-a referit în

acțiune, care au fost depuse la dosarul cauzei și nici cu privire la

nelegalitatea comisă de reclamantă, prin prezentarea unei copii simple a

facturii de stornare, operație care s-a demonstrat că nu a avut loc.

Dacă s-ar fi avut în vedere cele

arătate, ar fi reieșit că reclamanta avea de plată sume de bani, iar pârâta nu

datora acesteia.

În sprijinul cererii de restituire a

cauțiunii, invocând caracterul devolutiv al recursului, arată că această

cauțiune și-a îndeplinit funcția pentru care s-a constituit, iar instanța s-a

pronunțat asupra cererii de suspendare a executării hotărârii.

Recursul este nefondat.

Procedura de citare a pârâtei a fost

legal îndeplinită, întrucât a fost citată la sediul indicat în contractul

încheiat de părți la data de 18 ianuarie 1999 (dosar curtea de apel) și nu a

făcut dovada că a comunicat reclamantei și, respectiv, tribunalului arbitral că

și-a schimbat adresa. În acest sens, art. 47 din Regulamentul privind

organizarea arbitrajului prevede și citarea la adresa indicată în contract. În

cazul schimbării de adresă, aceasta nu va fi luată în considerare dacă nu a

fost adusă la cunoștință în scris celeilalte părți și comisiei de arbitraj.

De altfel, așa cum reiese din

practicaua încheierii din 15 octombrie 2002, pârâta avea cunoștință de proces,

ca urmare a discuției telefonice dintre reprezentantul pârâtei și secretarul

comisiei arbitrale, în condițiile art. 358

1

alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., care prevede posibilitatea organului arbitral să înștiințeze

părțile și pe această cale.

Ca atare, pârâta având cunoștință de

proces, putea aduce la cunoștință comisiei de arbitraj și reclamantei că și-a

schimbat adresa.

În mod corect a reținut curtea de

apel că este irelevant că, de la data de 17 octombrie 2002, când pârâta a

primit citația, și până la termenul de 24 octombrie 2002, sunt mai puțin de 15

zile, deoarece cauza nu era la primul termen de judecată și la termenele

anterioare pârâta a fost citată cu respectarea dispozițiilor legale. Astfel,

pârâta a mai fost citată pentru termenele din data de 11 iunie, 8 octombrie și

15 octombrie 2002.

Este adevărat că art. 358

3

C. proc. civ. prevede că între data primirii citației și termenul de dezbatere

trebuie să existe un interval de cel puțin 15 zile.

De la această regulă codul de

procedură civilă a stabilit două excepții. Astfel, potrivit art. 89 alin. (1) C.

proc. civ., citația, sub pedeapsa nulității, va fi înmânată părții cu cel puțin

5 zile înaintea termenului de judecată, iar în pricinile urgente termenul poate

fi mai scurt, după aprecierea instanței. De asemenea, art. 114

1

alin. (3) C. proc. civ. prevede că, în procesele urgente, termenul de judecată

va fi stabilit astfel încât, de la data primirii citației, pârâtul să aibă la

dispoziție cel puțin 5 zile.

Împrejurarea că reclamanta a depus

cererea de arbitrare la tribunalul arbitral la data de 23 ianuarie 2002, și

aceasta a fost soluționată la data de 24 octombrie 2002, nu a condus la pierderea

caracterului de pricină urgență, deoarece procedura arbitrală prevede soluționarea

cu celeritate a unor asemenea cauze, iar întârzierea judecării cauzei se datorează

și pârâtei, care nu s-a prezentat la termenele anterioare.

Prin urmare, între data primirii

citației (17 octombrie 2002, așa cum afirmă pârâta) și termenul de 24 octombrie

2002, când s-a soluționat litigiul, fiind cinci zile libere, procedura de

citare a fost legal îndeplinită.

Sub aspectul analizat se mai reține

că pârâta, primind citația pentru termenul din 24 octombrie 2002, avea dreptul

ca, în temeiul art. 48 din Regulamentul arbitral al Camerei de comerț și

industrie a județului și art. 358

5

C. proc. civ., să ceară

tribunalului arbitral, cel mai târziu în ziua dezbaterii, amânarea dezbaterii

litigiului pentru motive temeinice, încunoștințând în același timp și cealaltă

parte. Or, pârâta nu a uzat de acest drept și abia în recurs invocă că nu a

avut posibilitatea să depună întâmpinare și, respectiv, să își pregătească

apărarea.

Clauza prevăzută la art. III alin. final

din contractul încheiat de părți la data de 18 ianuarie 1999, potrivit căreia

„Litigiile nerezolvate pe cale amiabilă vor fi soluționate de către C.C.I.

Caraș-Severin”, nu conduce în mod automat la prematuritatea cererii de

arbitrare introduse la tribunalul arbitral mai înainte de încercarea de

soluționare a litigiilor pe cale amiabilă. Această clauză este stabilită în

favoarea ambelor părți, însă, în măsura în care ea nu este invocată, nu

operează și nu poate fi ridicată oricând, nefiind de ordine publică. Din faptul

că reclamanta nu a încercat rezolvarea litigiului pe cale amiabilă, iar pârâta

nu a invocat posibilitatea respectivă la Curtea de arbitraj, deși avea

cunoștință de proces, reiese că părțile au renunțat la beneficiul acelei

clauze.

Sub un alt aspect, reținând că

procedura de citare a pârâtei la Curtea de arbitraj a fost legal îndeplinită și

că aceasta nu a ridicat excepția de prematuritate a introducerii cererii de

arbitrare până la primul termen de înfățișare, în conformitate cu prevederile

art. 358

12

C. proc. civ. este sancționată cu decăderea din dreptul

de a o mai invoca.

Susținerea pârâtei că pricina nu era

în stare de judecată la termenul din 24 octombrie 2002, pe motiv că acțiunea i

s-a comunicat după termenul de 15 octombrie 2002, este irelevantă, întrucât nu

a invocat această neregularitate în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.,

respectiv, la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și

înainte de a se pune concluzii în fond. Mai menționăm că cererea reclamantei,

depusă la termenul din 15 octombrie 2002, nu constituie o modificare a

acțiunii, deoarece a mărit câtimea obiectului cererii, și anume, a majorat

cuantumul penalităților pretinse prin acțiunea introductivă, calculată până la 8

ianuarie 2002, prin actualizarea lor până la data de 10 octombrie 2002,

situație permisă de art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Criticile formulate de pârâtă, cu

privire la faptul că instanța nu a pus în discuția părților compensația

datoriilor reciproce și nu s-a pronunțat asupra facturilor de stornare și a

copiilor simple a facturilor de stornare depuse de reclamantă, nu constituie

motive de casare a hotărârii curții de apel sub două aspecte.

În primul rând, motivele invocate nu

constituie motive de desființare a hotărârii arbitrale, în condițiile art. 364 C.

proc. civ.

În al doilea rând, compensarea

invocată, având natura unei compensații judiciare, nu se poate invoca pe cale

de simplă apărare, atunci când creanța nu este certă și lichidă, întrucât stabilirea

ei necesită anumite verificări, ce se pot face numai în cadrul cererii

reconvenționale, cerere care, însă, nu a fost formulată la tribunalul arbitral.

Cum pârâtul nu a formulat cerere

reconvențională, conform art. 119 C. proc. civ., la tribunalul arbitral, nu poate

să invoce compensarea în cadrul acțiunii în anulare. Pentru valorificarea

pretențiilor sale, pârâta poate formula, eventual, o acțiune separată.

Inadmisibilitatea valorificării pretențiilor

pârâtei, prin acțiunea în anulare, se datorează și faptului că aceasta

constituie o cale de atac care nu are caracter devolutiv.

În concluzie, Curtea de apel, în mod

corect, a respins acțiunea în anulare, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 364 lit. b), d) și i) C. proc. civ.

Totodată, se reține că sentința

curții de apel este temeinică și legală și nu sunt motive de modificare a

hotărârii prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ., invocate de

recurenta-pârâtă.

De asemenea, reținând că pârâta a

depus cauțiunea pentru suspendarea executării hotărârii la curtea de apel, în

conformitate cu prevederile art. 300 alin. (5) teza a II-a, instanța competentă

să soluționeze cererea de restituire este acea instanță și nu Curtea Supremă de

Justiție.

Cum pârâta nu a formulat o asemenea

cerere la curtea de apel, ea nu se poate formula direct la instanța de recurs,

căci ar prejudicia partea nemulțumită prin aceea că ar lipsi-o de un grad de

jurisdicție.

Față de cele arătate, reținând că

recursul este nefondat, urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC N.S.T. SRL Arad împotriva sentinței nr. 19 din 28 februarie 2003 a Curții de

Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 23 septembrie 2003.