ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 641/2007

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința arbitrală nr. 45/2003 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara, în dosarul nr. 26/2005, s-a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SRL ARAD împotriva pârâtei SC L.G.R. SRL care a fost obligată la plata sumei de 508.641.699 lei reprezentând comision neîncasat și la 1.407.496.861 lei daune-interese și compensatorii. Prin aceeași sentință a fost admisă și cererea reconvențională, reclamanta pârâtă fiind obligată la plata sumei de 482.281.148 lei; sume încasate și nevirate, celelalte capete de cerere din acțiunea principală și din reconvențională fiind respinse.

Soluția din hotărârea arbitrală a fost anulată în parte prin sentința nr. 55/2003 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, care a reținut în temeiul art. 364 lit. g) C. proc. civ., că instanța arbitrală nu s-a pronunțat asupra excepției privind prescripția extinctivă. După completarea probelor, Curtea de Apel a pronunțat sentința nr. 42 din 7 iulie 2004, prin care a reținut că dreptul la acțiune atât în cererea principală cât și în reconvențională a intrat sub incidența prescripției, întrucât ultimul act de comerț în temeiul contractului de comision a fost făcut la 31 mai 2000 iar acțiunea a fost introdusă la data de 2 iunie 2003. Împotriva celor două sentințe pronunțate în soluționarea acțiunii în anulare, au declarat recurs atât pârâta SC L.G.R.

SRL cât și reclamanta SC A. SRL, prima recurentă invocând aplicarea greșită a dispozițiilor privind prescripția extinctivă iar cea de a doua criticând atât anularea greșită a hotărârii arbitrale cât și pronunțarea greșită asupra excepției privind prescripția dreptului la acțiune. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3002 din 19 mai 2005, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva celor două sentințe pronunțate de Curtea de Apel Timișoara. Prin aceeași decizie s-a admis recursul pârâtei SC L.G.R.

SRL a fost casată decizia nr. 42 din 7 iulie 2004 iar cauza a fost trimisă pentru rejudecare stabilindu-se că dreptul la acțiune în cererea reconvențională nu era prescris întrucât ultima zi a termenului, reținut prin sentința nr. 42/2004, era 31 mai 2003 care a căzut într-o zi nelucrătoare astfel că acesta s-a prelungit până la data de 2 iunie 2003, data formulării pretențiilor situându-se înăuntrul termenului de prescripție. Împotriva deciziei pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, reclamanta SC A. SRL a formulat cerere de revizuire care a fost respinsă, ca tardivă, de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3369 din 2 noiembrie 2006. La data de 24 februarie 2006, împotriva deciziei nr. 3002/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului a formulat contestație în anulare reclamanta SC A. SRL în susținerea căreia a invocat prevederile art. 318 C. proc.

civ. În esență, contestatoarea și-a argumentat cererea susținând că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. și din perspectiva solicitării de a fi casată și sentința nr. 42/2004 nu doar sentința nr. 55/2003. A apreciat contestatoarea că nu este suficient faptul că în dispozitiv s-a făcut referire la ambele sentințe dacă motivul de casare nu a fost analizat și în considerente. În consecință a solicitat anularea deciziei nr. 3002/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și rejudecarea recursului. Contestația în anulare este nefondată. Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

SC A. SRL a invocat ca temei în susținerea contestației în anulare, teza a II-a din art. 318 menționat mai sus, motivat de omisiunea de a se cerceta motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., și în ce privește solicitarea de a fi casată și sentința nr. 42/2004. Din verificarea motivului a cărui omisiune de cercetare se invocă se constată că instanța de recurs s-a pronunțat asupra criticilor aduse ambelor sentințe și nu cum greșit susține contestatoarea. Ambele critici care au fost formulate în recurs aveau ca element de bază nesoluționarea corectă a excepției prescripției dreptului la acțiune, iar instanța de recurs a răspuns la aceste susțineri. Faptul că argumentarea instanței de recurs nu este însușită de contestatoare nu constituie motiv întemeiat pentru contestația în anulare sub aspectul tezei a doua din art. 318 C. proc.

civ. În realitate contestatoarea invocă o greșeală de judecată, care și în ipoteza în care ar exista, nu ar putea fi cenzurată pe calea contestației în anulare. Deosebit de aceste considerente mai trebuie reținut că această cale de atac extraordinară poate fi promovată numai în cazurile limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ., când instanța a omis să cerceteze un motiv de casare iar această omisiune s-a produs din greșeală. Aceste condiții nu se regăsesc în motivele expuse de contestatoare, așa cum s-a mai arătat, întrucât motivul de recurs a fost analizat în esența lui și nu pe fiecare argument în parte. În realitate analiza excepției prescripției dreptului la acțiune, a stat atât la baza admiterii acțiunii în anulare prin sentința nr. 55/2003 cât și la baza reanalizării acestei excepții în rejudecarea litigiului reținut spre soluționare pe fond după anularea sentinței arbitrale de către Curtea de Apel.

În consecință, contestația în anulare va fi respinsă întrucât soluția din decizia nr. 3002/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu este rezultatul unei omisiuni, iar prevederile art. 318 C. proc. civ., nu-și găsesc aplicarea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC A. SRL ARAD împotriva deciziei civile nr. 3002 din 19 mai 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în dosar nr. 10184/2004, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2007.