ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 641/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 641/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra contestației în
anulare de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința arbitrală nr. 45/2003
pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț,
Industrie și Agricultură Timișoara, în dosarul nr. 26/2005, s-a admis acțiunea precizată
formulată de reclamanta SC A. SRL ARAD împotriva pârâtei SC L.G.R. SRL care a
fost obligată la plata sumei de 508.641.699 lei reprezentând comision neîncasat
și la 1.407.496.861 lei daune-interese și compensatorii. Prin aceeași sentință
a fost admisă și cererea reconvențională, reclamanta pârâtă fiind obligată la
plata sumei de 482.281.148 lei; sume încasate și nevirate, celelalte capete de
cerere din acțiunea principală și din reconvențională fiind respinse.
Soluția din hotărârea arbitrală
a fost anulată în parte prin sentința nr. 55/2003 a Curții de Apel Timișoara, secția
comercială, care a reținut în temeiul art. 364 lit. g) C. proc. civ., că instanța
arbitrală nu s-a pronunțat asupra excepției privind prescripția extinctivă.
După completarea probelor, Curtea de Apel a pronunțat sentința nr. 42 din 7
iulie 2004, prin care a reținut că dreptul la acțiune atât în cererea
principală cât și în reconvențională a intrat sub incidența prescripției,
întrucât ultimul act de comerț în temeiul contractului de comision a fost făcut
la 31 mai 2000 iar acțiunea a fost introdusă la data de 2 iunie 2003.
Împotriva celor două
sentințe pronunțate în soluționarea acțiunii în anulare, au declarat recurs
atât pârâta SC L.G.R. SRL cât și reclamanta SC A. SRL, prima recurentă invocând
aplicarea greșită a dispozițiilor privind prescripția extinctivă iar cea de a
doua criticând atât anularea greșită a hotărârii arbitrale cât și pronunțarea
greșită asupra excepției privind prescripția dreptului la acțiune.
Înalta Curte de Casație și
Justiție, prin decizia nr. 3002 din 19 mai 2005, a respins, ca nefondat, recursul
declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva celor două sentințe pronunțate de
Curtea de Apel Timișoara. Prin aceeași decizie s-a admis recursul pârâtei SC L.G.R.
SRL a fost casată decizia nr. 42 din 7 iulie 2004 iar cauza a fost trimisă
pentru rejudecare stabilindu-se că dreptul la acțiune în cererea
reconvențională nu era prescris întrucât ultima zi a termenului, reținut prin
sentința nr. 42/2004, era 31 mai 2003 care a căzut într-o zi nelucrătoare
astfel că acesta s-a prelungit până la data de 2 iunie 2003, data formulării
pretențiilor situându-se înăuntrul termenului de prescripție.
Împotriva deciziei
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului,
reclamanta SC A. SRL a formulat cerere de revizuire care a fost respinsă, ca
tardivă, de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3369 din 2
noiembrie 2006. La data de 24 februarie 2006, împotriva deciziei nr. 3002/2005
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului a
formulat contestație în anulare reclamanta SC A. SRL în susținerea căreia a
invocat prevederile art. 318 C. proc. civ. În esență, contestatoarea și-a
argumentat cererea susținând că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul
de recurs prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. și din perspectiva solicitării
de a fi casată și sentința nr. 42/2004 nu doar sentința nr. 55/2003. A apreciat
contestatoarea că nu este suficient faptul că în dispozitiv s-a făcut referire
la ambele sentințe dacă motivul de casare nu a fost analizat și în
considerente. În consecință a solicitat anularea deciziei nr. 3002/2005 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție și rejudecarea recursului.
Contestația în anulare este
nefondată. Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., „Hotărârile instanțelor
de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată
este rezultatul unei greșeli materiale sau instanța, respingând recursul sau
admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre
motivele de modificare sau de casare”.
SC A. SRL a invocat ca temei
în susținerea contestației în anulare, teza a II-a din art. 318 menționat mai
sus, motivat de omisiunea de a se cerceta motivul prevăzut de art. 304 alin. (9)
C. proc. civ., și în ce privește solicitarea de a fi casată și sentința nr. 42/2004.
Din verificarea motivului a cărui omisiune de cercetare se invocă se constată
că instanța de recurs s-a pronunțat asupra criticilor aduse ambelor sentințe și
nu cum greșit susține contestatoarea. Ambele critici care au fost formulate în
recurs aveau ca element de bază nesoluționarea corectă a excepției prescripției
dreptului la acțiune, iar instanța de recurs a răspuns la aceste susțineri.
Faptul că argumentarea instanței de recurs nu este însușită de contestatoare nu
constituie motiv întemeiat pentru contestația în anulare sub aspectul tezei a doua
din art. 318 C. proc. civ. În realitate contestatoarea invocă o greșeală de
judecată, care și în ipoteza în care ar exista, nu ar putea fi cenzurată pe
calea contestației în anulare. Deosebit de aceste considerente mai trebuie
reținut că această cale de atac extraordinară poate fi promovată numai în
cazurile limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ., când instanța a omis să
cerceteze un motiv de casare iar această omisiune s-a produs din greșeală.
Aceste condiții nu se regăsesc în motivele expuse de contestatoare, așa cum s-a
mai arătat, întrucât motivul de recurs a fost analizat în esența lui și nu pe
fiecare argument în parte. În realitate analiza excepției prescripției dreptului
la acțiune, a stat atât la baza admiterii acțiunii în anulare prin sentința nr.
55/2003 cât și la baza reanalizării acestei excepții în rejudecarea litigiului
reținut spre soluționare pe fond după anularea sentinței arbitrale de către Curtea
de Apel.
În consecință, contestația
în anulare va fi respinsă întrucât soluția din decizia nr. 3002/2005 pronunțată
de Înalta Curte de Casație și Justiție nu este rezultatul unei omisiuni, iar
prevederile art. 318 C. proc. civ., nu-și găsesc aplicarea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în
anulare formulată de SC A. SRL ARAD împotriva deciziei civile nr. 3002 din 19
mai 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în
dosar nr. 10184/2004, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 9 februarie 2007.