ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1297/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința arbitrală nr. 33 din 26 februarie 2009, a fost admisă acțiunea precizată formulată de reclamanta CN C.F. C.F.R. SA împotriva pârâtei SC S.I. SA și obligată la plata sumei de 30.283,94 lei reprezentând penalități pentru plata cu întârziere facturilor emise în baza contractului din 10 decembrie 2003 și la 6.577,73 lei cheltuieli arbitrale. Acțiunea în anulare formulată de pârâtă din cererea arbitrală, a fost respinsă prin sentința comercială nr. 130 din 29 octombrie 2009. Instanța de fond a reținut că nu pot fi dovedite încălcări ale procedurii de desemnare a arbitrilor, iar dispozițiile imperative ale legii nu includ procedura concilierii directe înaintea procesului arbitrai iar susținerile colaterale privind prescripția extinctivă nu sunt fondate petiționara având nemulțumiri față de soluția arbitrală care exced prevederilor art. 364 C. proc.

civ. Cu privire la necompetența curții de apel, instanța a reținut că valoarea obiectului cererii la momentul învestirii determină competența materială a instanței și nu modificările ulterioare privind cuantumul valorii. Împotriva sentinței astfel pronunțate, SC S.I. SA a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând că instanțele, atât cea arbitrală cât și cea judecătorească, aveau obligația să analizeze dacă penalitățile își aveau izvorul în contractul din 2005, cu atât mai mult cu cât factura refuzată la plată nu menționează aplicarea vreunei penalități, iar în lipsa consimțământului convenția privind penalitățile nu e valabilă. Critica sentinței curții de apel are în vedere și nemotivarea respingerii cererii privind constatarea întreruperii prescripției extinctive prevăzute laart.

16 lit. b) din Decretul nr. 617/1958. Recursul este întemeiat și va admis pentru considerentele ce se vor expune. Prevederile art. 261 C. proc. civ. obligă la arătarea motivelor de fapt și de drept care au creat convingerea instanței asupra soluției pronunțate, adică pentru ce judecătorul a admis susținerile uneia dintre părți și le-a respins sau înlăturat pe ale celeilalte, pentru ce a aplicat o normă de drept sau a dat o anumită interpretare raportului juridic. Rezumându-se a analiza aplicabilitatea procedurii concilierii directe și aceea a desemnării arbitrilor, instanța de fond a considerat greșit că susținerile relative la consimțământul valabil al părților ori la cauzele de întrerupere a cursului prescripției extinctive sunt nemulțumiri legate de modul de soluționare a litigiului de către tribunalul arbitrai, caracterizându-le drept susțineri colaterale nesusceptibile a fi analizate într-o acțiune în anulare.

Prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ. obligă instanța să analizeze vreo încălcare, de către tribunalul arbitrai, a unei norme de ordine publică, a bunelor moravuri și a dispozițiilor imperative ale legii. Atât motivele de prescripție extinctivă cât și cele relative la condițiile esențiale pentru realizarea convențiilor intră în categoria normelor cu caracter imperativ, pe care instanța de fond era obligată să le cerceteze. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul va casa sentința comercială nr. 130 din 29 octombrie 2009 și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curții de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC S.I. SA București împotriva sentinței nr. 130 din 29 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V - a comercială, pe care o casează și dispune trimiterea spre rejudecarea acțiuni în anularea hotărârii arbitrale aceleași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2010.