ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 848/2010

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3317,

pronunțată la data de 10 octombrie 2007, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Maramureș, a

admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC T.I.E. SRL Cluj

– Napoca împotriva pârâtei SC S.R. SRL București, pe care a obligat-o

să plătească reclamantei suma de 45.440,36 lei ron, reprezentând

preț neachitat pentru lucrări efectuate, cu penalități de

întârziere, calculate de la data rămânerii irevocabile a sentinței

până la achitare, și suma de 3.823 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată.

Spre a hotărî astfel tribunalul

a reținut, examinând probele administrate în cauză, că

reclamanta a făcut mai multe încercări pentru a încasa contravaloarea

lucrărilor executate; că aceste lucrări au fost executate, chiar

în lipsa recepțiilor finale, pârâta nesolicitând întrunirea comisiei de

recepție, omisiune ce nu poate fi invocată în detrimentul

reclamantei, apreciind că, în această situație, acțiunea

reclamantei nu este prescrisă; că pârâta nu datorează

penalități până la data rămânerii irevocabile a

sentinței, când obligația de plată a pârâtei devine certă,

lichidă și exigibilă.

Secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Cluj, prin

decizia nr. 30, pronunțată la data de 15 februarie 2008, a respins

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, a

admis apelul declarat de pârâtă împotriva aceleiași hotărâri, pe

care a schimbat-o, în tot, în sensul că a respins acțiunea

formulată de reclamantă, ca fiind prescrisă și a obligat

pârâta să plătească reclamantei suma de 1.578 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut, cu referire la apelul

reclamantei – motivat pe nedovedirea penalităților de întârziere de

la data scadenței, considerată a fi 19 martie 2003 – că nu se

poate considera ca dată a scadenței, data de la care debitoarea ar fi

primit și acceptat la plată, prin nerefuzare, factura fiscală

din 5 martie 2003, în lipsa vreunui text de lege care să prevadă un

astfel de efect al eventualei primiri a facturii sau a vreunei dispoziții

contractuale în acest sens.

În ce privește apelul pârâtei -

motivat pe ignorarea de către instanța de fond a faptului că

dreptul material la acțiune al reclamantei este prescris – aceeași

instanță a reținut că, în conformitate cu art. 7 din

Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data

când se naște dreptul la acțiune, iar, dacă dreptul este sub

condiție suspensivă, de la data când s-a împlinit condiția sau a

expirat termenul; că la pct. 5.2 din contractele încheiate între

părți se prevede că plata lucrărilor executate și

însușite de beneficiar se va efectua pe baza situațiilor de

lucrări, iar, în ce privește recepția lucrărilor, aceasta

trebuia realizată prin act însușit de ambele părți,

intitulat recepție parțială sau finală; că

soluția asupra prescripției acțiunii nu depinde neapărat de

stabilirea caracterului și efectelor procesului – verbal din 13 decembrie

2002, în conformitate cu care acțiunea este prescrisă, dar

aceeași soluție se impune și în cazul în care nu există

recepție finală, întrucât, dacă un astfel de proces – verbal nu

s-a încheiat și nu poate fi încheiat nici în prezent datorită

poziției ireconciliabile a părților, condiția

suspensivă nu mai poate fi realizată, iar obligația se

desființează retroactiv.

Secția comercială a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. 651,

pronunțată la data de 3 martie 2009, a admis recursurile declarate de

apelante împotriva deciziei instanței de apel, pe care a casat-o și a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu motivarea

că, în mod greșit, instanța de apel a considerat ca fiind

întocmit procesul – verbal de recepție la data de 13 decembrie 2002

și, în raport de acesta, acțiunea prescrisă, iar obligația

ca fiind afectată de condiția suspensivă a cărei

nerealizare o desființează retroactiv, întrucât contractul din 2001

nu a fost afectat de nicio modalitate a actului juridic, obligației

beneficiarului de a solicita recepția parțială sau finală a

lucrărilor fiindu-i corespunzătoare începutul termenului de curgere a

prescripției extinctive, iar, în lipsa procesului – verbal de

recepție ce trebuie întocmit la inițiativa pârâtei, data de 5 martie

2003, când s-a emis factura, necontestată expres, de beneficiar, fiind

data de la care începe să curgă termenul de prescripție; că

decizia instanței de apel este nelegală și sub aspectul

obligării pârâtei, a cărei cerere a fost admisă, la plata

cheltuielilor de judecată și că această instanță

a hotărât asupra excepției prescripției extinctive

fără a analiza și pct. 3 al motivelor de apel, aspect ce impune

casarea deciziei astfel pronunțate și trimiterea cauzei spre

rejudecare.

Investită cu rejudecarea

apelurilor formulate împotriva sentinței civile a Tribunalului

Maramureș nr. 3371 din 10 octombrie 2007, instanța de apel a respins

aceste cereri prin decizia civilă reclamantă, pronunțată la

data de 12 mai 2009.

Instanța de trimitere a

reținut în motivarea deciziei sale că între reclamantă și

pârâtă s-au încheiat, în aprilie 2001, două contracte intitulate de

execuție, al căror obiect îl constituie modernizarea recepției

Hotelului C. din Ocna Șugatag și lucrări de reparații;

că, în baza acestor contracte, executantul SC T.I.E. SRL se obligă

să execute lucrările prevăzute în contracte și să

predea la termenele stabilite lucrările executate, iar beneficiarul SC

S.R. SRL Ocna Șugatag să achite executantului lucrările

contractate și executate la termenele stabilite prin contract; că,

potrivit contractului, plata lucrărilor executate se va efectua pe baza

situațiilor de lucrări, beneficiarul urmând să solicite comisia

de recepție finală sau parțială a lucrărilor ce fac

obiectul prezentului contract; că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile

contractuale, executând lucrările prevăzute în contract și

încunoștiințând pârâta despre terminarea lucrărilor; că,

din probele administrate, rezultă că părțile s-au întâlnit,

la cererea reclamantei, pentru recuperarea diferenței de bani, neîncasată

pentru executarea lucrărilor contractate, care se regăsesc, conform

raportului de expertiză efectuat în cauză, în trei imobile din cadrul

complexului, fiind incontestabil că reclamanta a executat lucrările a

căror decontare o pretinde, instanța de fond obligând legal pârâta

să achite costul acestora și că penalitățile vor fi

acordate doar de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, deoarece

doar de la acea dată obligația de plată a pârâtei devine exigibilă

și scadentă.

Împotriva acestei din urmă decizii

pronunțată în apel a formulat recurs atât apelanta – reclamantă

cât și apelanta – pârâtă.

Apelanta – reclamantă SC T.I.E.

SRL a invocat în susținerea recursului motivul prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., arătând în dezvoltarea acestuia, în esență,

că hotărârea instanței de apel este nelegală în ce

privește data de la care trebuia să se calculeze

penalitățile, fiind pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor art. 969 C. civ., în raport cu cap. 7 alin. (2) din

contractul de execuție din 2001, în conformitate cu care pârâta

datorează penalități, calculate la valoarea lucrărilor ce

trebuiau plătite încă din anul 2002, care să compenseze

nefolosirea fondurilor financiare în circuitul comercial.

Apelanta – pârâtă SC S.R. SRL a

invocat în susținerea recursului motivele prevăzute de art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a arătat, în

esență, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

excepției prescripției dreptului material la acțiune

cuprinsă în motivele de apel pe care le-a formulat în cauză,

neregăsindu-se în considerentele deciziei nicio motivare cu privire la

prescriptibilitatea dreptului material la acțiune, deși avea

obligația să se pronunțe pe acest aspect, fiind legal

învestită cu soluționarea acestei excepții și a

încălcat art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prin confirmarea

soluției de admitere a acțiunii în pretenții, întrucât termenul

de prescripție era împlinit la data introducerii acestei acțiuni,

lucrările din cele două contracte fiind finalizate și recepționate,

conform probelor administrate, în cursul anului 2002, reclamanta emițând

factura în cauză, la peste un an de la data finalizării

lucrărilor – recurenta – pârâtă nedezvoltând motivul invocat,

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., spre a putea fi analizat

și neprecizând relevanța evocării aspectelor vizând fondul

cauzei, față de decizia atacată și de dispozițiile art.

299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.

Prin întâmpinarea formulată în

cauză, SC S.R. SRL a solicitat respingerea recursului declarat de SC

T.I.E. SRL și admiterea recursului propriu, arătând, în

esență, că atât timp cât debitul în sumă de 45.440,36 lei

nu este datorat, nici penalitățile de întârziere nu sunt datorate.

Este de observat că, rejudecând

apelurile formulate în cauză, instanța de trimitere a nesocotit, în

stabilirea datei de la care trebuie să se calculeze penalitățile

solicitate prin cererea de chemare în judecată, prevederile cap.7 alin.

(2) din contractul de execuție din 2001, în conformitate cu care „în cazul

în care beneficiarul nu plătește valoarea lucrărilor executate

și recunoscute în termen de 5 zile lucrătoare, acesta va suporta o

penalitate de 0,15% pe zi lucrătoare de întârziere aplicată la

valoarea situației de lucrări neplătită” și prin

aceasta principiul înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante, cu toate că reține că reclamanta a executat

lucrările a căror decontare o pretinde și a

încunoștiințat pârâta despre terminarea lucrărilor, și

că, în considerentele deciziei pronunțate, nu se regăsește

examinarea criticii cuprinsă la pct. 1 în apelul pârâtei, referitoare la

prescripția dreptului la acțiune al reclamantei, avându-se în vedere

cele reținute de instanța de casare cu privire la acest aspect

și faptul că această instanță nu a limitat rejudecarea

apelurilor la anumite probleme supuse examinării instanței de control

judiciar prin motivele de apel, aspecte ce justifică criticile recurentei

– reclamante întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar, de asemenea,

și criticile recurentei – pârâte, întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. și impun reanalizarea cererii de obligare a pârâtei la plata

penalităților de întârziere din perspectiva voinței părților,

astfel cum rezultă aceasta din precitatele dispoziții contractuale

și administrarea de noi probe care să stabilească, din

această perspectivă, data de la care suma datorată a devenit

scadentă, respectiv, data de la care sunt datorate penalitățile

de întârziere convenite de părți, și, deopotrivă,

respectarea cerințelor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. în examinarea

apelului pârâtei.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin.

(1) teza I, alin. (2) și (3) art. 313 și art. 314 C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursurile formulate în cauză împotriva deciziei

instanței de apel ce face obiectul prezentului recurs, pe care, pentru

considerentele arătate, o va casa și va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamanta SC T.I.E. SRL Cluj - Napoca și de pârâta SC S.R. SRL

București împotriva deciziei civile nr. 80/2009 din 12 mai 2009, pronunțată

de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

Casează decizia și trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 martie 2010.