ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 848/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3317, pronunțată la data de 10 octombrie 2007, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Maramureș, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC T.I.E. SRL Cluj – Napoca împotriva pârâtei SC S.R. SRL București, pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 45.440,36 lei ron, reprezentând preț neachitat pentru lucrări efectuate, cu penalități de întârziere, calculate de la data rămânerii irevocabile a sentinței până la achitare, și suma de 3.823 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Spre a hotărî astfel tribunalul a reținut, examinând probele administrate în cauză, că reclamanta a făcut mai multe încercări pentru a încasa contravaloarea lucrărilor executate; că aceste lucrări au fost executate, chiar în lipsa recepțiilor finale, pârâta nesolicitând întrunirea comisiei de recepție, omisiune ce nu poate fi invocată în detrimentul reclamantei, apreciind că, în această situație, acțiunea reclamantei nu este prescrisă; că pârâta nu datorează penalități până la data rămânerii irevocabile a sentinței, când obligația de plată a pârâtei devine certă, lichidă și exigibilă.

Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Cluj, prin decizia nr. 30, pronunțată la data de 15 februarie 2008, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca fiind prescrisă și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.578 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, cu referire la apelul reclamantei – motivat pe nedovedirea penalităților de întârziere de la data scadenței, considerată a fi 19 martie 2003 – că nu se poate considera ca dată a scadenței, data de la care debitoarea ar fi primit și acceptat la plată, prin nerefuzare, factura fiscală din 5 martie 2003, în lipsa vreunui text de lege care să prevadă un astfel de efect al eventualei primiri a facturii sau a vreunei dispoziții contractuale în acest sens.

În ce privește apelul pârâtei - motivat pe ignorarea de către instanța de fond a faptului că dreptul material la acțiune al reclamantei este prescris – aceeași instanță a reținut că, în conformitate cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar, dacă dreptul este sub condiție suspensivă, de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul; că la pct. 5.2 din contractele încheiate între părți se prevede că plata lucrărilor executate și însușite de beneficiar se va efectua pe baza situațiilor de lucrări, iar, în ce privește recepția lucrărilor, aceasta trebuia realizată prin act însușit de ambele părți, intitulat recepție parțială sau finală; că soluția asupra prescripției acțiunii nu depinde neapărat de stabilirea caracterului și efectelor procesului – verbal din 13 decembrie 2002, în conformitate cu care acțiunea este prescrisă, dar aceeași soluție se impune și în cazul în care nu există recepție finală, întrucât, dacă un astfel de proces – verbal nu s-a încheiat și nu poate fi încheiat nici în prezent datorită poziției ireconciliabile a părților, condiția suspensivă nu mai poate fi realizată, iar obligația se desființează retroactiv.

Secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. 651, pronunțată la data de 3 martie 2009, a admis recursurile declarate de apelante împotriva deciziei instanței de apel, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu motivarea că, în mod greșit, instanța de apel a considerat ca fiind întocmit procesul – verbal de recepție la data de 13 decembrie 2002 și, în raport de acesta, acțiunea prescrisă, iar obligația ca fiind afectată de condiția suspensivă a cărei nerealizare o desființează retroactiv, întrucât contractul din 2001 nu a fost afectat de nicio modalitate a actului juridic, obligației beneficiarului de a solicita recepția parțială sau finală a lucrărilor fiindu-i corespunzătoare începutul termenului de curgere a prescripției extinctive, iar, în lipsa procesului – verbal de recepție ce trebuie întocmit la inițiativa pârâtei, data de 5 martie 2003, când s-a emis factura, necontestată expres, de beneficiar, fiind data de la care începe să curgă termenul de prescripție; că decizia instanței de apel este nelegală și sub aspectul obligării pârâtei, a cărei cerere a fost admisă, la plata cheltuielilor de judecată și că această instanță a hotărât asupra excepției prescripției extinctive fără a analiza și pct. 3 al motivelor de apel, aspect ce impune casarea deciziei astfel pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Investită cu rejudecarea apelurilor formulate împotriva sentinței civile a Tribunalului Maramureș nr. 3371 din 10 octombrie 2007, instanța de apel a respins aceste cereri prin decizia civilă reclamantă, pronunțată la data de 12 mai 2009. Instanța de trimitere a reținut în motivarea deciziei sale că între reclamantă și pârâtă s-au încheiat, în aprilie 2001, două contracte intitulate de execuție, al căror obiect îl constituie modernizarea recepției Hotelului C. din Ocna Șugatag și lucrări de reparații; că, în baza acestor contracte, executantul SC T.I.E. SRL se obligă să execute lucrările prevăzute în contracte și să predea la termenele stabilite lucrările executate, iar beneficiarul SC S.R.

SRL Ocna Șugatag să achite executantului lucrările contractate și executate la termenele stabilite prin contract; că, potrivit contractului, plata lucrărilor executate se va efectua pe baza situațiilor de lucrări, beneficiarul urmând să solicite comisia de recepție finală sau parțială a lucrărilor ce fac obiectul prezentului contract; că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale, executând lucrările prevăzute în contract și încunoștiințând pârâta despre terminarea lucrărilor; că, din probele administrate, rezultă că părțile s-au întâlnit, la cererea reclamantei, pentru recuperarea diferenței de bani, neîncasată pentru executarea lucrărilor contractate, care se regăsesc, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, în trei imobile din cadrul complexului, fiind incontestabil că reclamanta a executat lucrările a căror decontare o pretinde, instanța de fond obligând legal pârâta să achite costul acestora și că penalitățile vor fi acordate doar de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, deoarece doar de la acea dată obligația de plată a pârâtei devine exigibilă și scadentă.

Împotriva acestei din urmă decizii pronunțată în apel a formulat recurs atât apelanta – reclamantă cât și apelanta – pârâtă. Apelanta – reclamantă SC T.I.E. SRL a invocat în susținerea recursului motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând în dezvoltarea acestuia, în esență, că hotărârea instanței de apel este nelegală în ce privește data de la care trebuia să se calculeze penalitățile, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ., în raport cu cap. 7 alin. (2) din contractul de execuție din 2001, în conformitate cu care pârâta datorează penalități, calculate la valoarea lucrărilor ce trebuiau plătite încă din anul 2002, care să compenseze nefolosirea fondurilor financiare în circuitul comercial.

Apelanta – pârâtă SC S.R. SRL a invocat în susținerea recursului motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea cărora a arătat, în esență, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune cuprinsă în motivele de apel pe care le-a formulat în cauză, neregăsindu-se în considerentele deciziei nicio motivare cu privire la prescriptibilitatea dreptului material la acțiune, deși avea obligația să se pronunțe pe acest aspect, fiind legal învestită cu soluționarea acestei excepții și a încălcat art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prin confirmarea soluției de admitere a acțiunii în pretenții, întrucât termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acestei acțiuni, lucrările din cele două contracte fiind finalizate și recepționate, conform probelor administrate, în cursul anului 2002, reclamanta emițând factura în cauză, la peste un an de la data finalizării lucrărilor – recurenta – pârâtă nedezvoltând motivul invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., spre a putea fi analizat și neprecizând relevanța evocării aspectelor vizând fondul cauzei, față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului. Prin întâmpinarea formulată în cauză, SC S.R. SRL a solicitat respingerea recursului declarat de SC T.I.E. SRL și admiterea recursului propriu, arătând, în esență, că atât timp cât debitul în sumă de 45.440,36 lei nu este datorat, nici penalitățile de întârziere nu sunt datorate.

Este de observat că, rejudecând apelurile formulate în cauză, instanța de trimitere a nesocotit, în stabilirea datei de la care trebuie să se calculeze penalitățile solicitate prin cererea de chemare în judecată, prevederile cap.7 alin. (2) din contractul de execuție din 2001, în conformitate cu care „în cazul în care beneficiarul nu plătește valoarea lucrărilor executate și recunoscute în termen de 5 zile lucrătoare, acesta va suporta o penalitate de 0,15% pe zi lucrătoare de întârziere aplicată la valoarea situației de lucrări neplătită” și prin aceasta principiul înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, cu toate că reține că reclamanta a executat lucrările a căror decontare o pretinde și a încunoștiințat pârâta despre terminarea lucrărilor, și că, în considerentele deciziei pronunțate, nu se regăsește examinarea criticii cuprinsă la pct. 1 în apelul pârâtei, referitoare la prescripția dreptului la acțiune al reclamantei, avându-se în vedere cele reținute de instanța de casare cu privire la acest aspect și faptul că această instanță nu a limitat rejudecarea apelurilor la anumite probleme supuse examinării instanței de control judiciar prin motivele de apel, aspecte ce justifică criticile recurentei – reclamante întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dar, de asemenea, și criticile recurentei – pârâte, întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și impun reanalizarea cererii de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere din perspectiva voinței părților, astfel cum rezultă aceasta din precitatele dispoziții contractuale și administrarea de noi probe care să stabilească, din această perspectivă, data de la care suma datorată a devenit scadentă, respectiv, data de la care sunt datorate penalitățile de întârziere convenite de părți, și, deopotrivă, respectarea cerințelor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. în examinarea apelului pârâtei. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (2) și (3) art. 313 și art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate în cauză împotriva deciziei instanței de apel ce face obiectul prezentului recurs, pe care, pentru considerentele arătate, o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta SC T.I.E. SRL Cluj - Napoca și de pârâta SC S.R. SRL București împotriva deciziei civile nr. 80/2009 din 12 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010.