ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 186/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 186/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată sub nr. 5610 din 18 decembrie 2009 pe rolul Curții de Arbitraj
Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Maramureș, reclamanta SC P.
SA a chemat în judecată pe pârâta SC M.T. SRL, solicitând obligarea acesteia la
plata sumei de 261.316,49 lei, reactualizată cu coeficientul de inflație și la
plata cheltuielilor arbitrale.
Reclamanta a renunțat
la capetele de cerere privind daunele interese și a dobânzilor legale.
În motivarea acțiunii
s-a arătat că suma pretinsă reprezintă 50 % din prețul plătit în avans pentru o
cantitate de material lemnos prevăzut în contractul de livrare încheiat cu
pârâta, marfă care nu a mai fost trimisă, astfel încât prețul încasat
reprezintă o îmbogățire fără justă cauză pentru pârâtă.
Intimata a formulat
întâmpinare prin care a recunoscut existența datoriei, însă nu a fost de acord
cu admiterea acțiunii, deoarece acțiunea trebuia întemeiată pe clauze
contractuale și nu pe îmbogățirea fără justă cauză, mai ales că ulterior a livrat
reclamantei cantitatea de material lemnos datorată.
S-a mai invocat și
excepția prescripției dreptului la acțiune.
Prin hotărârea
arbitrală nr. 3 din 12 iunie 2008 a Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă
Camera de Comerț și Industrie Maramureș a fost respinsă, ca nefondată, excepția
prescripției extinctive, a fost admisă acțiunea și a fost obligată pârâta să
plătească reclamantei suma de 261.316,49 lei, reactualizată cu coeficientul de
inflație pe perioada, de la data introducerii acțiunii, 18 decembrie 2007 și
până la plata efectivă.
A fost obligată
pârâta la 5610 lei cheltuieli arbitrale.
Pentru a se pronunța
astfel, tribunalul arbitral a reținut că suma pretinsă s-a achitat pârâtei pe
baza celor 4 facturi emise în lunile noiembrie și decembrie, așa încât acțiunea
fiind introdusă la 18 decembrie 2007, este formulată în termenul de
prescripție.
Pe fond, s-a reținut
că pârâta a recunoscut existența datoriei printr-un înscris transmis prin poșta
electronică.
Hotărârea a fost luată
cu majoritate de voturi, iar în opinia separată s-a arătat că acțiunea este
prescrisă, iar pe fond este inadmisibilă, nefiind întemeiată pe îmbogățirea
fără justă cauză, când în cauză era încheiat între părți un contract.
La data de 7 august
2008 pârâta a formulat acțiune în anulare criticând hotărârea arbitrală ca
fiind nelegală, arătând că acțiunea este, în principal, inadmisibilă iar în
subsidiar, neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr.
678 din 29 octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios
administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea în anulare, a fost anulată
sentința arbitrală nr. 3 din 12 iunie 2008 a Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Maramureș și rejudecând cauza, a fost respinsă
acțiunea, ca inadmisibilă.
A obligat reclamanta
la 14.804,84 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța
astfel, prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat contractul
comercial I-1001 din 9 iunie 2003 care cuprindea și o clauză compromisorie.
Prin urmare, în cauză
sunt aplicabile dispozițiile art. 364 lit. b) C. proc. civ., deoarece
tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală,
reținându-se că acordul părților privitor la soluționarea litigiului de către o
instanță arbitrală, se referea strict la litigiul izvorât din contractul
I-1001/9 iunie 2003, însă reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe îmbogățirea
fără justă cauză, compromisul părților nefiind, astfel respectat.
S-a mai reținut că,
atâta timp cât reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1092 C.
civ., în cauză sunt aplicabile și dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ.,
instanța arbitrală nefiind îndrituită să soluționeze un litigiu care nu era
întemeiat pe contractul ce cuprindea clauza compromisorie.
Reclamanta putea să
ceară fie executarea contractului, fie rezoluțiunea acestuia, întemeiată pe
dispozițiile art. 1021 C. civ. și nu să ceară obligarea pârâtei în baza unei
răspunderi delictuale civile.
Împotriva acestei
sentințe a declarat recurs reclamanta, aducându-i următoarele critici.
Hotărârea a fost
pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, fiind întrunite condițiile
cerute de art. 304.3 C. proc. civ.
Astfel, instanța care
trebuia să soluționeze acțiunea în anulare era instanța ierarhic superioară celei
care ar fi trebuit să judece fondul, dacă nu exista convenție de arbitraj,
adică Secția comercială a Curții de Apel Cluj și nu secția de contencios
administrativ, așa cum s-a reținut în practicaua sentinței civile nr. 678 din 29
octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ
și fiscal.
Hotărârea primei
instanțe a fost dată cu interpretarea greșită a actului dedus judecății.
Astfel, această
instanța a apreciat în mod greșit că între părți nu există o convenție arbitrală,
atâta timp cât pe facturile emise reclamanta a menționat contractul nr. I-1001
din 9 iunie 2003.
Mai mult, excepția
privind existența și valabilitatea convenției arbitrale trebuia ridicată numai
în fața tribunalului arbitral și până la primul termen de înfățișare, sub
sancțiunea decăderii.
De asemenea,
recurenta apreciază că și cheltuielile de judecată la care a fost obligată sunt
exagerate.
Analizând sentința
recurată prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că
recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
1.
Prima critică nu
poate fi reținută.
Deși, într-adevăr, în
practicaua sentinței recurate se reține faptul că pe rol ar fi soluționarea
unei acțiuni de contencios administrativ, din cuprinsul considerentelor
rezultă, fără nici o putință de tăgadă, că acțiunea a fost tratată ca o acțiune
comercială.
Astfel, dispozițiile
legale invocate sunt de natură comercială și întreaga argumentație tratează litigiul
ca fiind unul comercial.
Așadar, reținerea greșită
din practicaua sentinței, în sensul că litigiul ar fi unul de natura
contenciosului administrativ, nu poate fi tratată decât ca o greșeală
materială, provenită probabil, din cauza faptului că la Curtea de Apel Cluj, exista o secție mixtă, de comercial și contencios administrativ și
fiscal și nu secții distincte, iar grefierii și judecătorii sunt obișnuiți cu
litigiile de ambele naturi.
Nici cea de-a doua
critică nu poate fi reținută.
Este indiscutabil
faptul că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1092 C. civ.,
adică pe îmbogățirea fără justă cauză.
În această situație,
este evident faptul că prima instanță nu a interpretat greșit actul dedus
judecății, ci dimpotrivă a constatat, în mod legal, că reclamanta și-a
întemeiat cererea de chemare în judecată pe răspunderea delictuală civilă și nu
pe răspunderea contractuală.
Chiar reclamanta a
afirmat că relațiile comerciale dintre cele două părți s-au derulat în baza
contractului nr. I-1001 din 9 iunie 2003, și că a menționat acest lucru pe
facturile emise.
Prin urmare, în mod
greșit reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1092 C. civ. și
nu pe dispozițiile art. 969 C. civ., sau pe cele ale art. 1029 C. civ., atât
timp cât despăgubirile solicitate proveneau de la neexecutarea unui contract,
reclamanta având două posibilități: să ceară executarea obligației corelative
sau rezoluțiunea contractului.
Este nefondată și
critica cu privire la tardivitatea ridicării excepției cu privire la convenția
arbitrală, deoarece chiar textul de lege, anume art. 364 lit. b) C. proc. civ.,
prevede posibilitatea anulării hotărârii arbitrale dacă nu există o convenție
arbitrală.
Cum în cauză nu s-a
făcut dovada existenței unei clauze compromisorii, din cuprinsul contractului nr.
I-1001/2003 nerezultând acest lucru, în mod legal prima instanță a admis
acțiunea în anulare și, pe fond, a respins acțiunea arbitrală, ca inadmisibilă.
Nici critica cu
privire la cuantumul cheltuielilor de judecată nu este întemeiată, având în
vedere valoarea obiectului pricinii deduse judecății și faptul că onorariul de
avocat nici nu a fost acordat integral.
Având în vedere cele
arătate mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va
respinge recursul, ca nefondat.
În baza dispozițiilor
art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă către intimată la
11.900 lei cheltuieli de judecată, în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanta SC P. SA Sighetul Marmației împotriva sentinței nr. 678
din 29 octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ
și fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta
reclamantă la plata sumei de 11.900 lei cheltuieli de judecată către
intimata-pârâtă SC M.T. SRL București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința
publică, astăzi 21 ianuarie 2010.