ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 186/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 5610 din 18 decembrie 2009 pe rolul Curții de Arbitraj

Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Maramureș, reclamanta SC P.

SA a chemat în judecată pe pârâta SC M.T. SRL, solicitând obligarea acesteia la

plata sumei de 261.316,49 lei, reactualizată cu coeficientul de inflație și la

plata cheltuielilor arbitrale.

Reclamanta a renunțat

la capetele de cerere privind daunele interese și a dobânzilor legale.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că suma pretinsă reprezintă 50 % din prețul plătit în avans pentru o

cantitate de material lemnos prevăzut în contractul de livrare încheiat cu

pârâta, marfă care nu a mai fost trimisă, astfel încât prețul încasat

reprezintă o îmbogățire fără justă cauză pentru pârâtă.

Intimata a formulat

întâmpinare prin care a recunoscut existența datoriei, însă nu a fost de acord

cu admiterea acțiunii, deoarece acțiunea trebuia întemeiată pe clauze

contractuale și nu pe îmbogățirea fără justă cauză, mai ales că ulterior a livrat

reclamantei cantitatea de material lemnos datorată.

S-a mai invocat și

excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin hotărârea

arbitrală nr. 3 din 12 iunie 2008 a Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă

Camera de Comerț și Industrie Maramureș a fost respinsă, ca nefondată, excepția

prescripției extinctive, a fost admisă acțiunea și a fost obligată pârâta să

plătească reclamantei suma de 261.316,49 lei, reactualizată cu coeficientul de

inflație pe perioada, de la data introducerii acțiunii, 18 decembrie 2007 și

până la plata efectivă.

A fost obligată

pârâta la 5610 lei cheltuieli arbitrale.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul arbitral a reținut că suma pretinsă s-a achitat pârâtei pe

baza celor 4 facturi emise în lunile noiembrie și decembrie, așa încât acțiunea

fiind introdusă la 18 decembrie 2007, este formulată în termenul de

prescripție.

Pe fond, s-a reținut

că pârâta a recunoscut existența datoriei printr-un înscris transmis prin poșta

electronică.

Hotărârea a fost luată

cu majoritate de voturi, iar în opinia separată s-a arătat că acțiunea este

prescrisă, iar pe fond este inadmisibilă, nefiind întemeiată pe îmbogățirea

fără justă cauză, când în cauză era încheiat între părți un contract.

La data de 7 august

2008 pârâta a formulat acțiune în anulare criticând hotărârea arbitrală ca

fiind nelegală, arătând că acțiunea este, în principal, inadmisibilă iar în

subsidiar, neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr.

678 din 29 octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea în anulare, a fost anulată

sentința arbitrală nr. 3 din 12 iunie 2008 a Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Maramureș și rejudecând cauza, a fost respinsă

acțiunea, ca inadmisibilă.

A obligat reclamanta

la 14.804,84 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat contractul

comercial I-1001 din 9 iunie 2003 care cuprindea și o clauză compromisorie.

Prin urmare, în cauză

sunt aplicabile dispozițiile art. 364 lit. b) C. proc. civ., deoarece

tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală,

reținându-se că acordul părților privitor la soluționarea litigiului de către o

instanță arbitrală, se referea strict la litigiul izvorât din contractul

I-1001/9 iunie 2003, însă reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe îmbogățirea

fără justă cauză, compromisul părților nefiind, astfel respectat.

S-a mai reținut că,

atâta timp cât reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1092 C.

civ., în cauză sunt aplicabile și dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ.,

instanța arbitrală nefiind îndrituită să soluționeze un litigiu care nu era

întemeiat pe contractul ce cuprindea clauza compromisorie.

Reclamanta putea să

ceară fie executarea contractului, fie rezoluțiunea acestuia, întemeiată pe

dispozițiile art. 1021 C. civ. și nu să ceară obligarea pârâtei în baza unei

răspunderi delictuale civile.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta, aducându-i următoarele critici.

pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, fiind întrunite condițiile

cerute de art. 304.3 C. proc. civ.

Astfel, instanța care

trebuia să soluționeze acțiunea în anulare era instanța ierarhic superioară celei

care ar fi trebuit să judece fondul, dacă nu exista convenție de arbitraj,

adică Secția comercială a Curții de Apel Cluj și nu secția de contencios

administrativ, așa cum s-a reținut în practicaua sentinței civile nr. 678 din 29

octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal.

instanțe a fost dată cu interpretarea greșită a actului dedus judecății.

Astfel, această

instanța a apreciat în mod greșit că între părți nu există o convenție arbitrală,

atâta timp cât pe facturile emise reclamanta a menționat contractul nr. I-1001

din 9 iunie 2003.

Mai mult, excepția

privind existența și valabilitatea convenției arbitrale trebuia ridicată numai

în fața tribunalului arbitral și până la primul termen de înfățișare, sub

sancțiunea decăderii.

recurenta apreciază că și cheltuielile de judecată la care a fost obligată sunt

exagerate.

Analizând sentința

recurată prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

1.

Prima critică nu

poate fi reținută.

Deși, într-adevăr, în

practicaua sentinței recurate se reține faptul că pe rol ar fi soluționarea

unei acțiuni de contencios administrativ, din cuprinsul considerentelor

rezultă, fără nici o putință de tăgadă, că acțiunea a fost tratată ca o acțiune

comercială.

Astfel, dispozițiile

legale invocate sunt de natură comercială și întreaga argumentație tratează litigiul

ca fiind unul comercial.

Așadar, reținerea greșită

din practicaua sentinței, în sensul că litigiul ar fi unul de natura

contenciosului administrativ, nu poate fi tratată decât ca o greșeală

materială, provenită probabil, din cauza faptului că la Curtea de Apel Cluj, exista o secție mixtă, de comercial și contencios administrativ și

fiscal și nu secții distincte, iar grefierii și judecătorii sunt obișnuiți cu

litigiile de ambele naturi.

critică nu poate fi reținută.

Este indiscutabil

faptul că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1092 C. civ.,

adică pe îmbogățirea fără justă cauză.

În această situație,

este evident faptul că prima instanță nu a interpretat greșit actul dedus

judecății, ci dimpotrivă a constatat, în mod legal, că reclamanta și-a

întemeiat cererea de chemare în judecată pe răspunderea delictuală civilă și nu

pe răspunderea contractuală.

Chiar reclamanta a

afirmat că relațiile comerciale dintre cele două părți s-au derulat în baza

contractului nr. I-1001 din 9 iunie 2003, și că a menționat acest lucru pe

facturile emise.

Prin urmare, în mod

greșit reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1092 C. civ. și

nu pe dispozițiile art. 969 C. civ., sau pe cele ale art. 1029 C. civ., atât

timp cât despăgubirile solicitate proveneau de la neexecutarea unui contract,

reclamanta având două posibilități: să ceară executarea obligației corelative

sau rezoluțiunea contractului.

Este nefondată și

critica cu privire la tardivitatea ridicării excepției cu privire la convenția

arbitrală, deoarece chiar textul de lege, anume art. 364 lit. b) C. proc. civ.,

prevede posibilitatea anulării hotărârii arbitrale dacă nu există o convenție

arbitrală.

Cum în cauză nu s-a

făcut dovada existenței unei clauze compromisorii, din cuprinsul contractului nr.

I-1001/2003 nerezultând acest lucru, în mod legal prima instanță a admis

acțiunea în anulare și, pe fond, a respins acțiunea arbitrală, ca inadmisibilă.

privire la cuantumul cheltuielilor de judecată nu este întemeiată, având în

vedere valoarea obiectului pricinii deduse judecății și faptul că onorariul de

avocat nici nu a fost acordat integral.

Având în vedere cele

arătate mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul, ca nefondat.

În baza dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă către intimată la

11.900 lei cheltuieli de judecată, în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC P. SA Sighetul Marmației împotriva sentinței nr. 678

din 29 octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta

reclamantă la plata sumei de 11.900 lei cheltuieli de judecată către

intimata-pârâtă SC M.T. SRL București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 21 ianuarie 2010.