ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 186/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 5610 din 18 decembrie 2009 pe rolul Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Maramureș, reclamanta SC P. SA a chemat în judecată pe pârâta SC M.T. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 261.316,49 lei, reactualizată cu coeficientul de inflație și la plata cheltuielilor arbitrale. Reclamanta a renunțat la capetele de cerere privind daunele interese și a dobânzilor legale. În motivarea acțiunii s-a arătat că suma pretinsă reprezintă 50 % din prețul plătit în avans pentru o cantitate de material lemnos prevăzut în contractul de livrare încheiat cu pârâta, marfă care nu a mai fost trimisă, astfel încât prețul încasat reprezintă o îmbogățire fără justă cauză pentru pârâtă.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a recunoscut existența datoriei, însă nu a fost de acord cu admiterea acțiunii, deoarece acțiunea trebuia întemeiată pe clauze contractuale și nu pe îmbogățirea fără justă cauză, mai ales că ulterior a livrat reclamantei cantitatea de material lemnos datorată. S-a mai invocat și excepția prescripției dreptului la acțiune. Prin hotărârea arbitrală nr. 3 din 12 iunie 2008 a Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Maramureș a fost respinsă, ca nefondată, excepția prescripției extinctive, a fost admisă acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 261.316,49 lei, reactualizată cu coeficientul de inflație pe perioada, de la data introducerii acțiunii, 18 decembrie 2007 și până la plata efectivă.

A fost obligată pârâta la 5610 lei cheltuieli arbitrale. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul arbitral a reținut că suma pretinsă s-a achitat pârâtei pe baza celor 4 facturi emise în lunile noiembrie și decembrie, așa încât acțiunea fiind introdusă la 18 decembrie 2007, este formulată în termenul de prescripție. Pe fond, s-a reținut că pârâta a recunoscut existența datoriei printr-un înscris transmis prin poșta electronică. Hotărârea a fost luată cu majoritate de voturi, iar în opinia separată s-a arătat că acțiunea este prescrisă, iar pe fond este inadmisibilă, nefiind întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, când în cauză era încheiat între părți un contract. La data de 7 august 2008 pârâta a formulat acțiune în anulare criticând hotărârea arbitrală ca fiind nelegală, arătând că acțiunea este, în principal, inadmisibilă iar în subsidiar, neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 678 din 29 octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea în anulare, a fost anulată sentința arbitrală nr. 3 din 12 iunie 2008 a Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Maramureș și rejudecând cauza, a fost respinsă acțiunea, ca inadmisibilă. A obligat reclamanta la 14.804,84 lei cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat contractul comercial I-1001 din 9 iunie 2003 care cuprindea și o clauză compromisorie. Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 364 lit. b) C. proc.

civ., deoarece tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală, reținându-se că acordul părților privitor la soluționarea litigiului de către o instanță arbitrală, se referea strict la litigiul izvorât din contractul I-1001/9 iunie 2003, însă reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe îmbogățirea fără justă cauză, compromisul părților nefiind, astfel respectat. S-a mai reținut că, atâta timp cât reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1092 C. civ., în cauză sunt aplicabile și dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., instanța arbitrală nefiind îndrituită să soluționeze un litigiu care nu era întemeiat pe contractul ce cuprindea clauza compromisorie.

Reclamanta putea să ceară fie executarea contractului, fie rezoluțiunea acestuia, întemeiată pe dispozițiile art. 1021 C. civ. și nu să ceară obligarea pârâtei în baza unei răspunderi delictuale civile. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, aducându-i următoarele critici. 1. Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, fiind întrunite condițiile cerute de art. 304.3 C. proc. civ. Astfel, instanța care trebuia să soluționeze acțiunea în anulare era instanța ierarhic superioară celei care ar fi trebuit să judece fondul, dacă nu exista convenție de arbitraj, adică Secția comercială a Curții de Apel Cluj și nu secția de contencios administrativ, așa cum s-a reținut în practicaua sentinței civile nr. 678 din 29 octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

2. Hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea greșită a actului dedus judecății. Astfel, această instanța a apreciat în mod greșit că între părți nu există o convenție arbitrală, atâta timp cât pe facturile emise reclamanta a menționat contractul nr. I-1001 din 9 iunie 2003. Mai mult, excepția privind existența și valabilitatea convenției arbitrale trebuia ridicată numai în fața tribunalului arbitral și până la primul termen de înfățișare, sub sancțiunea decăderii. 3. De asemenea, recurenta apreciază că și cheltuielile de judecată la care a fost obligată sunt exagerate. Analizând sentința recurată prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

1. Prima critică nu poate fi reținută. Deși, într-adevăr, în practicaua sentinței recurate se reține faptul că pe rol ar fi soluționarea unei acțiuni de contencios administrativ, din cuprinsul considerentelor rezultă, fără nici o putință de tăgadă, că acțiunea a fost tratată ca o acțiune comercială. Astfel, dispozițiile legale invocate sunt de natură comercială și întreaga argumentație tratează litigiul ca fiind unul comercial. Așadar, reținerea greșită din practicaua sentinței, în sensul că litigiul ar fi unul de natura contenciosului administrativ, nu poate fi tratată decât ca o greșeală materială, provenită probabil, din cauza faptului că la Curtea de Apel Cluj, exista o secție mixtă, de comercial și contencios administrativ și fiscal și nu secții distincte, iar grefierii și judecătorii sunt obișnuiți cu litigiile de ambele naturi.

2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută. Este indiscutabil faptul că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1092 C. civ., adică pe îmbogățirea fără justă cauză. În această situație, este evident faptul că prima instanță nu a interpretat greșit actul dedus judecății, ci dimpotrivă a constatat, în mod legal, că reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe răspunderea delictuală civilă și nu pe răspunderea contractuală. Chiar reclamanta a afirmat că relațiile comerciale dintre cele două părți s-au derulat în baza contractului nr. I-1001 din 9 iunie 2003, și că a menționat acest lucru pe facturile emise. Prin urmare, în mod greșit reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1092 C. civ.

și nu pe dispozițiile art. 969 C. civ., sau pe cele ale art. 1029 C. civ., atât timp cât despăgubirile solicitate proveneau de la neexecutarea unui contract, reclamanta având două posibilități: să ceară executarea obligației corelative sau rezoluțiunea contractului. Este nefondată și critica cu privire la tardivitatea ridicării excepției cu privire la convenția arbitrală, deoarece chiar textul de lege, anume art. 364 lit. b) C. proc. civ., prevede posibilitatea anulării hotărârii arbitrale dacă nu există o convenție arbitrală. Cum în cauză nu s-a făcut dovada existenței unei clauze compromisorii, din cuprinsul contractului nr. I-1001/2003 nerezultând acest lucru, în mod legal prima instanță a admis acțiunea în anulare și, pe fond, a respins acțiunea arbitrală, ca inadmisibilă.

3. Nici critica cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată nu este întemeiată, având în vedere valoarea obiectului pricinii deduse judecății și faptul că onorariul de avocat nici nu a fost acordat integral. Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă către intimată la 11.900 lei cheltuieli de judecată, în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC P. SA Sighetul Marmației împotriva sentinței nr. 678 din 29 octombrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta reclamantă la plata sumei de 11.900 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC M.T. SRL București. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 21 ianuarie 2010.