ÎCCJ, Decizia nr. 114/2006

Asupra cererii de revizuire de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 164 din 18 mai 2000, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanta R.M. și a obligat pârâții Consiliul Local al orașului Boldești, Primăria orașului Boldești și SC R. SA Valea Călugărească, să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, construcția compusă din cramă și anexe, astfel cum aceasta a fost identificată pe schița de plan a expertului C.P. Prin aceeași hotărâre, instanța de fond a luat act că reclamanta a renunțat la judecarea capătului de cerere privind revendicare teren. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2001, a admis apelurile declarate de pârâți împotriva acestei sentințe și a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare formulată de reclamanta R.M.

privind construcțiile - casă de locuit, cramă și anexe, aflate terenul în suprafață de 7,60 ha, cu viță nobilă, pentru care i s-a reconstituit dreptul de proprietate. Prin decizia nr. 3639 din 23 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat decizia atacată și a trimis cauza, la aceeași instanță, pentru rejudecare. Rejudecând, după casare cu trimitere, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 429 din 29 martie 2005, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâți împotriva hotărârii primei instanțe. Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta SC R. SA Valea Călugărească a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc.

civ. La termenul din 23 septembrie 2005, fixat pentru judecarea recursului, instanța a admis cererea recurentei-pârâte SC R. SA Valea Călugărească și a suspendat executarea hotărârii primei instanțe, definitivă prin respingerea apelurilor declarate de pârâți. S-a reținut că sunt îndeplinite condițiile art. 300 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la împrejurarea că prin continuarea procedurii de executare silită a hotărârii, se crează premisele prejudicierii petentei, constând în pierderi materiale și de imagine. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, S.V., continuatoarea reclamantei R.M., în calitate de moștenitoare a acesteia, criticile privind nulitatea ordonanței, precum și netemeinicia și nelegalitatea soluției instanței de control judiciar.

Recursul a fost respins, ca inadmisibil, prin decizia nr. 290 din 7 noiembrie 2005, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție reținând următoarele: Prin recursul declarat a fost vizată provocarea controlului judiciar asupra încheierii provizorii de suspendare a hotărârii, în considerarea de către reclamantă a caracterului autonom al acesteia, cu referire la dispozițiile art. 300 alin. (3), raportat la art. 403 alin. (3) și (4) C. proc. civ. S-a reținut, astfel, că este exclus caracterul autonom al încheierii atacate, în raport cu dispozițiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărâri date în cursul judecății și ale art. 300 alin. (2) din același cod, prin care este reglementată competența instanței sesizate cu judecarea recursului de a dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii atacate.

Pe de altă parte, potrivit art. 299 C. proc. civ., raportat la art. 282 alin. (2) din același cod, încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu fondul, excepția de la regula statuată de textul legal menționat, cu referire la încheierile prin care s-a suspendat cursul judecății, fiind de strictă interpretare. Cu privire, însă, la încheierile prin care se soluționează cererea de suspendare provizorie, legea procesual-civilă nu a reglementat posibilitatea atacării separate cu recurs. S-a reținut, de asemenea, că dispozițiile art. 582 C. proc. civ., vizate de recurentă, constituie o aplicație particulară, în considerarea caracterului definitiv al ordonanței președințiale, nesupusă din acest motiv apelului, astfel că nu au aptitudinea de a justifica în cauză admisibilitatea provocării controlului judiciar al încheierii atacate cu recurs de către reclamantă.

În fine, s-a apreciat că sintagma „aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 403 alin. (2) și (4)”, la care face trimitere art. 300 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ., exclude concluzia modificării art. 299 din același cod. Recursul s-a constatat a fi inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, dar și a legii speciale, cu referire la competența de soluționare a acestei căi de atac, de către completul de 9 judecători, astfel cum a fost stabilită prin dispozițiile art. 22 din Legea 304/2004, republicată. Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta S.V., prin mandatar D.U., a formulat cerere de revizuire, criticile privind nepronunțarea instanței asupra cererii de sechestru asigurător și asupra excepției de neconstituționalitate a art. 403 C. proc.

civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2005. În drept, revizuenta a invocat dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Cererea de revizuire este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Prin art. 129 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 126 din legea fundamentală, a fost statuat principiul potrivit căruia părțile interesate pot apela protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul sistemului procesual civil, prin care a fost reglementat dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție. Mai mult, legea procesual-civilă a reglementat și posibilitatea reconsiderării situației juridice prezumate ca autentică prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ce are ca atribut specific și exclusiv autoritatea de lucru judecat, prin exercitarea căilor extraordinare de atac în condiții precis și limitativ determinate.

Prin urmare, revine persoanei interesate, obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual-civile, aceleași pentru subiecții de drept aflați în situații identice. Totodată, aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții, decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală. Din dispozițiile Codului de procedură civilă rezultă că între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri, determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale. Potrivit art. 322 C. proc. civ., între altele, se poate cere revizuirea „unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul”.

În cauză, condiția impusă de textul de lege citat nu este îndeplinită, întrucât completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a evocat fondul, ci, prin decizia atacată recursul declarat de aceeași parte a fost respins, ca inadmisibil. Ori, potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru hotărârea revizuită. Este de reținut în acest sens că, prin dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei atacate, legiuitorul a statuat asupra posibilității declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea se cere pentru contrarietate de hotărâri, cu excepția cazului în care instanța de revizuire este Înalta Curte de Casație și Justiție, a cărei hotărâre este irevocabilă.

În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu o cerere de revizuire a unei decizii prin care completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului declarat de reclamanta S.V. împotriva unei încheieri irevocabile pronunțată de secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Se constată, așadar, că cererea de revizuire nu este admisibilă potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 328 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de retractare pe această cale, determinată ca atare de lege. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, așa cum s-a stabilit, soluționarea prezentei cereri, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României. Drept urmare, neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârilor judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor. Așadar, revizuirea nu este admisibilă nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge cererea de revizuire formulată de reclamanta S.V., ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta S.V. privind revizuirea deciziei nr. 290 din 7 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 232/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.