ÎCCJ, Decizia nr. 114/2006

Asupra cererii de revizuire de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 164 din 18 mai 2000, Tribunalul

Prahova, secția civilă, a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanta

R.M. și a obligat pârâții Consiliul Local al orașului Boldești, Primăria

orașului Boldești și SC R. SA Valea Călugărească, să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie, construcția compusă din cramă și anexe,

astfel cum aceasta a fost identificată pe schița de plan a expertului C.P.

Prin aceeași hotărâre, instanța de fond a luat act că

reclamanta a renunțat la judecarea capătului de cerere privind revendicare

teren.

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia

nr. 5 din 17 ianuarie 2001, a admis apelurile declarate de pârâți împotriva

acestei sentințe și a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins, ca

inadmisibilă, acțiunea în revendicare formulată de reclamanta R.M. privind

construcțiile - casă de locuit, cramă și anexe, aflate terenul în suprafață de

7,60 ha, cu viță nobilă, pentru care i s-a reconstituit dreptul de proprietate.

Prin decizia nr. 3639 din 23 octombrie 2002, Curtea

Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de reclamantă

împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat decizia atacată și a trimis cauza,

la aceeași instanță, pentru rejudecare.

Rejudecând, după casare cu trimitere, Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 429 din 29 martie 2005, a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de pârâți împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta SC R. SA Valea

Călugărească a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc.

civ.

La termenul din 23 septembrie 2005, fixat pentru

judecarea recursului, instanța a admis cererea recurentei-pârâte SC R. SA Valea

Călugărească și a suspendat executarea hotărârii primei instanțe, definitivă

prin respingerea apelurilor declarate de pârâți.

S-a reținut că sunt îndeplinite condițiile art. 300

alin. (2) C. proc. civ., cu referire la împrejurarea că prin continuarea

procedurii de executare silită a hotărârii, se crează premisele prejudicierii

petentei, constând în pierderi materiale și de imagine.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, S.V.,

continuatoarea reclamantei R.M., în calitate de moștenitoare a acesteia,

criticile privind nulitatea ordonanței, precum și netemeinicia și nelegalitatea

soluției instanței de control judiciar.

Recursul a fost respins, ca inadmisibil, prin decizia

nr. 290 din 7 noiembrie 2005, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de

Casație și Justiție reținând următoarele:

Prin recursul declarat a fost vizată provocarea

controlului judiciar asupra încheierii provizorii de suspendare a hotărârii, în

considerarea de către reclamantă a caracterului autonom al acesteia, cu

referire la dispozițiile art. 300 alin. (3), raportat la art. 403 alin. (3) și

(4) C. proc. civ.

S-a reținut, astfel, că este exclus caracterul

autonom al încheierii atacate, în raport cu dispozițiile art. 255 alin. (2) C.

proc. civ., cu referire la hotărâri date în cursul judecății și ale art. 300

alin. (2) din același cod, prin care este reglementată competența instanței

sesizate cu judecarea recursului de a dispune, motivat, suspendarea executării

hotărârii atacate.

Pe de altă parte, potrivit art. 299 C. proc. civ.,

raportat la art. 282 alin. (2) din același cod, încheierile pot fi atacate cu

recurs, numai odată cu fondul, excepția de la regula statuată de textul legal

menționat, cu referire la încheierile prin care s-a suspendat cursul judecății,

fiind de strictă interpretare.

Cu privire, însă, la încheierile prin care se soluționează

cererea de suspendare provizorie, legea procesual-civilă nu a reglementat

posibilitatea atacării separate cu recurs.

S-a reținut, de asemenea, că dispozițiile art. 582 C.

proc. civ., vizate de recurentă, constituie o aplicație particulară, în

considerarea caracterului definitiv al ordonanței președințiale, nesupusă din

acest motiv apelului, astfel că nu au aptitudinea de a justifica în cauză

admisibilitatea provocării controlului judiciar al încheierii atacate cu recurs

de către reclamantă.

În fine, s-a apreciat că sintagma „aplicarea

corespunzătoare a dispozițiilor art. 403 alin. (2) și (4)”, la care face

trimitere art. 300 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ., exclude concluzia

modificării art. 299 din același cod.

Recursul s-a constatat a fi inadmisibil, atât

potrivit dreptului comun, dar și a legii speciale, cu referire la competența de

soluționare a acestei căi de atac, de către completul de 9 judecători, astfel

cum a fost stabilită prin dispozițiile art. 22 din Legea 304/2004, republicată.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta S.V.,

prin mandatar D.U., a formulat cerere de revizuire, criticile privind

nepronunțarea instanței asupra cererii de sechestru asigurător și asupra

excepției de neconstituționalitate a art. 403 C. proc. civ., astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 219/2005.

În drept, revizuenta a invocat dispozițiile art. 322

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Cererea de revizuire este inadmisibilă, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin art. 129 din Constituția României, revizuită, cu

referire la art. 126 din legea fundamentală, a fost statuat principiul potrivit

căruia părțile interesate pot apela protecția judiciară a drepturilor

subiective încălcate, oferită imparțial de către instanțele competente, în

cadrul sistemului procesual civil, prin care a fost reglementat dreptul

examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

Mai mult, legea procesual-civilă a reglementat și

posibilitatea reconsiderării situației juridice prezumate ca autentică prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, ce are ca atribut specific și exclusiv autoritatea

de lucru judecat, prin exercitarea căilor extraordinare de atac în condiții

precis și limitativ determinate.

Prin urmare, revine persoanei interesate, obligația

de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual-civile,

aceleași pentru subiecții de drept aflați în situații identice.

Totodată, aceleași exigențe exclud examinarea în fond

a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții, decât cele determinate

de dreptul intern, prin legea procesuală.

Din dispozițiile Codului de procedură civilă rezultă

că între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea

oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri, determinate

ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această

cale.

Potrivit art. 322 C. proc. civ., între altele, se

poate cere revizuirea „unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când

evocă fondul”.

În cauză, condiția impusă de textul de lege citat nu

este îndeplinită, întrucât completul de 9 judecători al Înaltei Curți de

Casație și Justiție nu a evocat fondul, ci, prin decizia atacată recursul

declarat de aceeași parte a fost respins, ca inadmisibil.

Ori, potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ.,

hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru

hotărârea revizuită.

Este de reținut în acest sens că, prin dispozițiile

art. 328 alin. (2) C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunțării

deciziei atacate, legiuitorul a statuat asupra posibilității declarării

recursului în toate cazurile în care revizuirea se cere pentru contrarietate de

hotărâri, cu excepția cazului în care instanța de revizuire este Înalta Curte

de Casație și Justiție, a cărei hotărâre este irevocabilă.

În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu

o cerere de revizuire a unei decizii prin care completul de 9 judecători al

Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului declarat

de reclamanta S.V. împotriva unei încheieri irevocabile pronunțată de secția

civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Se constată, așadar, că cererea de revizuire nu este

admisibilă potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției

prevăzute de art. 328 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la existența unei

hotărâri susceptibile de retractare pe această cale, determinată ca atare de

lege.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte situații,

decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului

legalității acestora, precum și al principiului constituțional al egalității în

fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, așa cum s-a stabilit, soluționarea

prezentei cereri, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței

atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 din Legea nr. 304/2004,

republicată.

Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor

judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin

lege, sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126

alin. (2) din Constituția României.

Drept urmare, neobservarea acestora este sancționată

cu nulitatea hotărârilor judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar, revizuirea nu este admisibilă nici potrivit

legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

Curtea va respinge cererea de revizuire formulată de reclamanta S.V., ca

inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de

reclamanta S.V. privind revizuirea deciziei nr. 290 din 7 noiembrie 2005,

pronunțată în dosarul nr. 232/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

completul de 9 judecători.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.