ÎCCJ, Decizia nr. 290/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 164 din 18

mai 2000, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis acțiunea în revendicare

formulată de reclamanta R.M. și a obligat pârâții Consiliul Local al orașului

Boldești, Primăria orașului Boldești și SC R. SA Valea Călugărească, să lase

acesteia în deplină proprietate și liniștită posesie, construcția compusă din

cramă și anexe, astfel cum aceasta a fost identificată pe schița de plan a

expertului C.P.

Prin aceeași hotărâre,

instanța de fond a luat act că reclamanta a renunțat la judecarea capătului de

cerere privind revendicare teren.

Curtea de Apel Ploiești,

secția civilă, prin decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2001, a admis apelurile

declarate de pârâți împotriva acestei sentințe și a schimbat hotărârea atacată,

în sensul că a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare formulată de

reclamanta R.M. privind construcțiile; casă de locuit, cramă și anexe, aflate

pe terenul în suprafață de 7,60 ha, cu viță nobilă, pentru care i s-a

reconstituit dreptul de proprietate.

Prin decizia nr. 3639 din 23

octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul

declarat de reclamantă împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat decizia

atacată și a trimis cauza, la aceiași instanță, pentru rejudecare.

Rejudecând, după casare cu

trimitere, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 429 din 29

martie 2005, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâți împotriva

hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri, pârâta SC R. SA Valea Călugărească a declarat recurs, întemeiat pe

art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.

La termenul din 23

septembrie 2005, fixat pentru judecarea recursului, instanța a admis cererea

recurentei-pârâte SC R. SA Valea Călugărească și a suspendat executarea

hotărârii primei instanțe, definitivă prin respingerea apelurilor declarate de

pârâți.

S-a reținut că sunt

îndeplinite condițiile art. 300 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la

împrejurarea că prin continuarea procedurii de executare silită a hotărârii, se

creează premisele prejudicierii petentei, constând în pierderi materiale și de

imagine.

Împotriva acestei încheieri

a declarat recurs, S.V., continuatoarea reclamantei R.M., în calitate de

moștenitoare a acesteia, criticile privind nulitatea ordonanței, precum și

netemeinicia și nelegalitatea soluției instanței de control judiciar.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Completul de 9 judecători a

fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri pronunțate de secția

civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca instanță de recurs, în condițiile art. 300 alin. (3) C. proc. civ., raportat

la art. 403 alin. (3) și (4) din același cod.

Prin recursul declarat este

vizată provocarea controlului judiciar asupra încheierii provizorii de

suspendare a executării hotărârii, în considerarea de către reclamantă a

caracterului autonom al acesteia.

Însă, caracterul autonom al

încheierii prin care s-a soluționat cererea de suspendare provizorie a

executării unei hotărâri definitive, este exclus, în raport cu dispozițiile

art. 255 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărâri date în cursul

judecății și ale art. 300 alin. (2) din același cod, prin care este

reglementată competența instanței sesizate cu judecarea recursului, de a

dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii atacate.

Pe de altă parte, potrivit

art. 299 C. proc. civ., raportat la art. 282 alin. (2) din același cod,

încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu fondul, excepția de la

regula generală statuată de textul legal menționat, cu referire la încheierile

prin care s-a suspendat cursul judecății, fiind de strictă interpretare.

Cu privire la încheierile

prin care se soluționează cererea de suspendare sau suspendare provizorie a

executării hotărârii atacate, legea procesual-civilă nu a reglementat

posibilitatea atacării separate cu recurs.

Ca atare, încheierea prin

care s-a soluționat cererea de suspendare provizorie a executării hotărârii

atacate cu recurs, urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit de

legea procesual-civilă pentru hotărârea finală ce se va pronunța în cauză, în

această etapă procesuală.

Or, conform art. 299 C.

proc. civ., căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile definitive,

stabilite, ca atare, prin art. 377 alin. (1) din același cod.

Dispozițiile art. 582 C.

proc. civ., vizate de recurentă, constituie o aplicație particulară, în

considerarea caracterului definitiv al ordonanței președințiale, nesupusă din

acest motiv apelului, astfel că acestea nu au aptitudinea de a justifica în

cauză admisibilitatea provocării controlului judiciar al încheierii atacate cu

recurs de către reclamantă.

Pe de altă parte, conform

art. 377 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărârile irevocabile,

raportat la art. 299 din același cod, rezultă că sistemul român de jurisdicție

a statuat principiul unicității recursului, dreptul la această cale de atac

stingându-se prin exercitare.

Drept urmare, posibilitatea

legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.

Așadar, în raport cu

principiul menționat, coroborat cu neîndeplinirea uneia din cerințele ce se cer

a fi întrunite cumulativ, cu referire la existența unei hotărâri determinate de

legea procesuală, ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar prin

exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de reclamantă apare ca fiind

inadmisibil.

Mai este de reținut că

sintagma

„

aplicarea corespunzătoare

a dispozițiilor art. 403 alin. (2)

și (4)” la care face trimitere art. 300 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ.,

exclude concluzia modificării art. 299 din același cod.

Drept urmare, calea de atac

a recursului, reglementată pentru încheierile provizorii pronunțate în

condițiile art. 403 alin. (1) și (2) C. proc. civ., privește exclusiv

hotărârile pronunțate în primă instanță.

Pe de altă parte, potrivit

art. 22 din Legea nr. 304/2004, completul de 9 judecători judecă recursurile

declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, prin art. 19 din

Legea nr. 304/2004 a fost stabilită competența secțiilor de a judeca

recursurile în cauzele determinate de Codul de procedură civilă, iar prin art.

20 din același act normativ, a fost reglementată competența secției penale a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, între altele, de a judeca în primă

instanță, procesele penale, în cazurile expres prevăzute, determinate de

calitatea persoanei.

Din coroborarea textelor

legale menționate rezultă că secția civilă a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca și celelalte secții, de altfel, cu excepția secției penale în

cazurile arătate, pronunță hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate

cu recurs.

Așadar, cum recursul nu

privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală, ci o încheiere

a secției civile și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, dată în etapa procesuală a recursului, iar decizia ce se va pronunța

în cauză, va fi o hotărâre irevocabilă, este evident că nu sunt întrunite

cerințele art. 22 din Legea nr. 304/2004.

Ca atare, în raport cu

dispozițiile legale menționate, recursul declarat în cauză urmează a fi privit

ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.

Or, a recunoaște unei căi de

atac, aptitudinea declanșării controlului judiciar, în alte condiții, decât

cele prevăzute de legea procesual-civilă, cu încălcarea principiului

legalității acestora, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că modul de

determinare a sistemului căilor de atac în procesul civil, cu referire în acest

caz și la dispozițiile art. 300 alin. (5) C. proc. civ., corespunzător

principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

același pentru persoane aflate în situați identice, asigură un control judiciar

efectiv al hotărârilor judecătorești și satisface exigențele art. 21 din legea

fundamentală, privind liberul acces la justiție, precum și a celor privind

dreptul la un proces echitabil reglementat prin Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin urmare, față de cele ce

preced, precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al

egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina

căile de atac cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de

exercitare stabilite de legea procesual-penală și a respinge, ca inadmisibilă,

orice cale de atac neconformă acestora.

Or, în cauză aceste cerințe

se constată a nu fi îndeplinite, așa încât excepția invocată apare ca fiind

întemeiată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge

recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de S.V.,

introdusă în

cauză ca moștenitoare a reclamantei R.M., împotriva încheierii din 17 august

2005, pronunțată de secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 7447/2005.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2005.