ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2693/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

data de 6 mai 2004, la Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, reclamantul L.D. a chemat în judecată pârâta Casa de Pensii a

municipiului București, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se

anuleze hotărârea nr. 11384/9442 din 19 martie 2004, emisă de pârâtă și

obligarea acesteia să emită o nouă hotărâre, prin care să-i fie recunoscută

calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 23 octombrie

1940 - 30 iunie 1945.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că mama sa, P.G., născută B.G. și prin încheierea primei

căsătorii dobândind numele de L.G., s-a refugiat, împreună cu cei patru copii:

L.D., L.I., P.A. și P.E., din localitatea Ignăței, județul Orhei, în luna iulie

1940, pentru întregirea familiei, împreună cu soțul său, G.P., care se

refugiase în aceiași localitate, încă din luna iunie 1940. În localitatea

Ungheni au fost, însă, reținuți și internați în lagăr, până la 23 octombrie

1940, când au intrat în România și s-au stabilit la Buzău, până la data de 28

februarie 1941.

Reclamantul a mai arătat că

în perioada 28 februarie 1941 - 30 iunie 1945, mama sa, cu copiii, au plecat la

Sibiu, în comuna Cristian, unde a lucrat ca învățătoare, perioadă care

constituie, în opinia sa, perioada de refugiu.

Prin sentința nr. 1582 din

30 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului L.D.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut, în esență, că din înscrisurile depuse la dosarul

cauzei, reclamantul nu a dovedit legătura de rudenie cu P.G., care pretinde că

este mama sa, născută B.G. și apoi, prin prima căsătorie dobândind numele L.G.

A mai reținut că reclamantul nu a dovedit cu acte oficiale, nici perioada de

refugiu și implicit, nici persecuția etnică invocată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, reclamantul L.D., susținând că în mod greșit, instanța de fond

i-a respins acțiunea, întrucât din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă,

fără echivoc, că împreună cu cei trei frați și cu mama sa, P.G., au fost

strămutați din Basarabia, în altă localitate de pe teritoriul românesc, motiv

pentru care este îndreptățit să dobândească calitatea de beneficiar al

prevederilor Legii nr. 189/2000.

Recursul este fondat și

urmează a fi admis, pentru următoarele considerente.

Din declarațiile

autentificate ale martorilor T.M. și H.C.G., rezultă că aceștia au cunoscut

familia recurentului, respectiv mama acestuia, P.G. și frații: L.I., P.A. și

P.E. și că au fost nevoiți să se refugieze din Basarabia - Ungheni, în data de

23 octombrie 1940, în România, unde urmau să se întâlnească cu soțul G.P.,

stabilindu-se în Buzău și apoi, în comuna Cristian, județul Sibiu, unde mama

recurentului a fost angajată ca învățătoare.

Prin adresa nr. 447 din 2

februarie 2004 și adresa nr. 1412 din 22 iunie 2004, Primăria comunei Cristian

precizează că în registrul de evidență a evacuaților, la nr. 101 din 2 martie

1941, figurează numele P.G., cu ocupația învățătoare, împreună cu copiii A.,

E., I. și D., ca refugiați din Basarabia, din cauza persecuției etnice din

partea autorităților sovietice și că aceștia au locuit în comuna Cristian,

județul Sibiu, în timpul războiului, în perioada 2 martie 1941 - 30 iunie 1945.

În extrasul din registrul

stării civile pentru căsătorii figurează ca soți, M.P. și G.L., iar ca martori,

I.P. și A.T.

Prin adeverința nr. 586 din

20 mai 2004, Asociația Română a Victimelor Represiunilor Staliniste adeverește

că L.D. este victimă a represiunilor staliniste, fiind refugiat din teritorii

ocupate de U.R.S.S., după anul 1940, respectiv Basarabia, Bucovina, Ținutul

Herța.

Potrivit dispozițiilor art.

1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000,

beneficiază de prevederile acestui act normativ, persoana, cetățean român,

care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940,

până la 6 martie 1945, a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din cele

6 situații prevăzute în actul normativ menționat anterior.

Din interpretarea

prevederilor ordonanței, rezultă că atât obiectul, cât și scopul reglementării

îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile

suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, în perioada

arătată, din motive etnice.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte constată că recursul este fondat și în temeiul art. 312 alin. (1)

teza I C. proc. civ., urmează să îl admită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

L.D. împotriva sentinței civile nr. 1582 din 30 iunie 2004, a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată.

În fond, admite acțiunea,

anulează hotărârea nr. 11384/9442 din 19 martie 2004.

Obligă pârâta la emiterea

unei noi hotărâri, în care perioada 23 octombrie 1940 - 6 martie 1945 se

încadrează în dispozițiile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, din 18 iulie

2003.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie

2005.