ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4005/2005

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3359 din 1

octombrie 2003 Tribunalul Timiș, secția comercială, a admis acțiunea formulată

de reclamanta SC C. SA Timișoara, reprezentată prin lichidator P.C.M.C. SRL,

împotriva pârâtului O.I. și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 1.069.739.649

lei, cu titlu de preț și la 132.117.217 lei dobânzi comerciale calculate până

la data de 31 mai 2000, data introducerii acțiunii.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că urmare relațiilor comerciale derulate între părți, reclamanta

a livrat pârâtului produse în valoare totală de 1.153.669.487 lei, din care

pârâtul a achitat prin compensare și ordine de plată o parte din sumă, rămânând

de achitat suma de 528.061.487 lei, care actualizată reprezintă 1.069.739.749

lei, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză.

Tribunalul a înlăturat ca nedovedită

susținerea pârâtului, în sensul că a achitat întregul debit, reținând că

înscrisul intitulat „chitanță” și datat 14 iunie 1999, în raport de care

pârâtul susține că a achitat suma de 8.500 dolari S.U.A. și 1.400 mărci germane,

reprezentantului reclamantei V.N., nu poartă ștampila societății și din

conținutul său nu rezultă cu certitudine achitarea debitului către reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 46/ A din 8

martie 2004, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins apelul declarat de pârâtul O.I. împotriva sentinței

mai sus menționate și l-a obligat pe pârâtul apelant să-i plătească

intimatei-reclamante suma de 10.000.000 lei cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea acestei decizii,

instanța de apel a reținut că în mod corect tribunalul a apreciat că pârâtul nu

a dovedit prin înscrisurile depuse achitarea întregului debit datorat

reclamantei și, de asemenea, că, în ce privește înscrisul intitulat „chitanță”,

aceasta nu are nici o valoare contabilă și poate da naștere la diferite

interpretări privind creditorul obligației de plată a sumelor.

Împotriva acestei decizii, apelantul

O.I. a declarat recurs și, prin decizia nr. 1394 din 1 martie 2003, Înalta

curte de casație și justiție, secția comercială l-a respins, ca nefondat.

În motivarea acestei soluții s-a

arătat că, examinând cererea formulată de pârâtul apelant, privind

încuviințarea probei cu doi martori și a unui supliment la raportul de

expertiză contabilă efectuată la fond, instanța de apel a respins cererea de

probatorii, reținând în mod corect că proba cu martori nu este utilă cauzei,

neconducând la dezlegarea pricinii în condițiile în care înscrisul olograf

datat 14 iunie 1999, nu are valoare contabilă, pe de-o parte, iar, pe de altă

parte, sumele plătite erau destinate unei persoane fizice care nu avea

calitatea de angajat sau reprezentant legal al societății reclamante.

S-a mai arătat și că proba cu

efectuarea unui supliment la raportul de expertiză contabilă a fost corect

respinsă și, de asemenea, că instanța de apel a avut în vedere toate plățile

făcute de pârât în contul produselor livrate de reclamantă, concluzionându-se

că motivul de casare nu poate fi reținut deoarece instanța s-a pronunțat asupra

probatoriului cerut, apreciind că se referă la împrejurări străine fondului

pricinii.

La data de 22 martie 2005,

recurentul O.I. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei mai sus

menționate, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, întemeindu-se pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II a C.

proc. civ. și solicitând admiterea contestației în anulare, admiterea

recursului declarat împotriva deciziei curții de apel, admiterea apelului

împotriva sentinței tribunalului și respingerea acțiunii promovate de

reclamantă, prin lichidator, ori casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea contestației în

anulare, contestatorul susține, în esență, următoarele:

Instanța de recurs a omis din

greșeală să se pronunțe asupra motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., motiv de recurs în care a criticat decizia curții de apel pentru

considerentul că instanța a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a legii

civile, respectiv a dispozițiilor art. 35, art. 46 C. com. și a dispozițiilor art.

2 din Legea contabilității nr. 82/1991;

Totodată, instanța de recurs nu s-a

pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau dovezi administrate care erau

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, acest mijloc de apărare fiind tocmai chitanța

din 14 iunie 1999, în acest mod instanța neexaminând din greșeală motivul de

casare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

Contestația în anulare nu este

fondată și urmează a fi respinsă potrivit considerentelor ce vor fi arătate în

continuare:

În conformitate cu dispozițiile art.

318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau când

instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Contestația în anulare este o cale

extraordinară de atac, admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de

lege, prin care se urmărește anularea unei hotărâri definitive, dacă la

pronunțarea ei nu s-au observat neregularitățile actelor de procedură ori dacă

soluția este rezultatul unei erori materiale evidente (art. 317 și art. 318 C.

proc. civ.).

Ca atare, greșelile instanței de

recurs care pot deschide calea contestației în anulare sunt greșeli de fapt și

nu de judecată, în aprecierea probelor ori de interpretare a dispozițiilor

legale.

În speță, se constată că, în baza

dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II a C. proc. civ., contestatorul

critică hotărârea instanței de recurs, în sensul că, respingând recursul

întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., instanța a

omis din greșeală să examineze și să se pronunțe asupra a două din cele trei

motive de recurs, respectiv cele fundamentate pe dispozițiile art. 304 pct. 9

și 10 C. proc. civ., conform aprecierii contestatorului.

Se reține însă că instanța de

recurs, a luat în considerare că, atacând decizia curții de apel, recurentul a

invocat generic motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. și

a apreciat că, din examinarea criticilor formulate potrivit acestor temeiuri

legale, rezultă că singurul motiv de nelegalitate invocat se referă la

prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., instanța nu s-a pronunțat asupra

unui mijloc de apărare sau dovezi hotărâtoare în dezlegarea pricinii.

Ca atare, având în vedere că, în

conformitate cu dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.,

cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul, iar instanța de recurs se pronunță limitativ numai asupra

acestor motive, astfel cum prevăd dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ.,

se reține că, în speță, instanța de recurs, apreciind că singurul motiv de

nelegalitate este cel prevăzut de pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., l-a

examinat și s-a pronunțat asupra lui, astfel cum rezultă din motivarea

deciziei, mai sus arătată, fără a săvârși nici o greșeală de fapt, conform

dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II a, invocate, pentru a conduce la

anularea deciziei date în recurs.

Astfel fiind, contestația în anulare

formulată în cauză de pârâtul O.I. se va respinge, ca fiind nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de contestatorul O.I., împotriva deciziei civile nr. 1394 din 1

martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 29 iunie 2005.