ÎCCJ, Decizia nr. 159/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 35 din 27 septembrie 2005,

Curtea de Apel Iași a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul L.I.

împotriva rezoluției nr. 51/P/2005 din 4 mai 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, reținându-se prescripția răspunderii penale.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

prin decizia nr. 7062 din 14 decembrie 2005, a respins, ca nefondat, recursul declarat de petent împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul a

declarat un nou recurs, intitulat de către acesta, recurs extraordinar.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Legea procesuală penală a stabilit un cadru

corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, revizuită, cu

referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecției

judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigențele art. 1, 5,

6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

În consecință, revine părții interesate, obligația de

a alege și exercita în condițiile legii, calea procesuală prevăzută în Codul de

procedură penală.

Astfel, corespunzător principiului constituțional al

exercitării căilor de atac numai în condițiile legii, legea procesuală penală a

reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție,

determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile

de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Or, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv

hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Așadar, limitând calea de atac menționată, exclusiv

la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a

stabilit principiul unicității acesteia, în raport cu care posibilitatea legală

a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale

procesuală stingându-se prin exercitare.

Petentul exercitându-și dreptul la recurs, cel de al

doilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive, cu care completul de

9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele textului menționat,

încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu este

admisibil potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, cum secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în primă instanță,

soluționarea acestui din urmă recurs excede competenței atribuite completului

de 9 judecători, prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată,

așa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte condiții,

decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

Curtea va obliga recurentul, la plata cheltuielilor judiciare, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

petentul L.I. împotriva deciziei nr. 7062 din 14 decembrie 2005, pronunțată de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 6258/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de

300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.