ÎCCJ, Decizia nr. 185/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 6707 din 28

noiembrie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins,

ca nefondată, contestația în anulare formulată de condamnatul A.Ș. împotriva

deciziei nr. 1892 din 10 aprilie 2002 a aceleași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că A.Ș. a solicitat examinarea, a două hotărâri penale definitive pronunțate

împotriva sa de Tribunalul București, ambele sub același număr, respectiv nr. 139,

dar în ani diferiți, și anume, prima în anul 2000, iar a doua în anul 2001.

Punându-se în discuție calificarea

juridică a căii de atac, condamnatul a precizat, prin apărător, că cererea

reprezintă o contestație în anulare întemeiată pe art. 386 alin. (1) lit. d) C.

proc. pen.

Din examinarea hotărârilor indicate

de apărare, instanța a constatat că prin sentința penală nr. 139 din 3 martie 2000, a Tribunalului București, secția a II-a penală, rămasă definitivă prin decizia nr. 1892 din 10

aprilie 2002, a Curții Supreme de Justiție, secția penală, inculpatul A.Ș. a

fost condamnat la 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen.

Prin decizia nr. 139 din 22

februarie 2001, Tribunalul București, secția I penală, a respins, ca

inadmisibilă, cererea petentului A.Ș., de înlocuire a măsurii arestării

preventive, cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Pentru a se pronunța în sensul

caracterului nefondat al căii de atac exercitate de către condamnat, instanța a

reținut că eventuala rejudecare a cauzei, dincolo de limita ordinară a

judecății procesului penal, dar în vederea readucerii acesteia înlăuntrul

acestei limite, constituie o amplificare a judecății prin exercitarea

contestației în anulare.

Contestația în anulare se adresează

instanței care a pronunțat hotărârea definitivă, pentru a provoca un

autocontrol judecătoresc, care poate duce la o rejudecare a cauzei de către

aceeași instanță.

Drept urmare, contestația în anulare

are caracter de cale extraordinară de retractare.

Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., contestația în anulare poate fi făcută numai în cazurile anume prevăzute în aceste

dispoziții.

Condiția comună tuturor cazurilor de

contestație este ca hotărârea atacată să fie definitivă.

Potrivit art. 386 lit. d) C. proc. pen.,

contestația în anulare poate fi făcută când împotriva unei persoane s-au

pronunțat două hotărâri definitive (de condamnare, achitare sau încetare a

procesului penal) pentru aceeași faptă, respectiv când au fost încălcate

dispozițiile legale privind autoritatea de lucru judecat.

Calea extraordinară de atac a

contestației în anulare, în cazul prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. d) C.

proc. pen., presupune, deci, existența concomitentă a două hotărâri definitive

de condamnare a unei persoane pentru aceeași faptă, existența unei identități

de obiect, de persoană (respectiv, în cazul celei de a doua judecăți să fi fost

inculpată aceeași persoană, care a mai fost anterior judecată), iar obiectul

cauzei să-l constituie aceleași fapte, pentru care inculpatul a fost judecat.

Condițiile cerute de text sunt

explicite, în sensul că numai hotărârile prin care s-a soluționat fondul

procesului, pot fi reconciliate prin procedura contestației în anulare, fiind

exclusă posibilitatea de a se avea în vedere alt gen de hotărâri.

Or, din examinarea hotărârilor

invocate de apărare rezultă că numai una dintre acestea este de condamnare,

cealaltă fiind o hotărâre dintre cele ce vizează luarea, menținerea, revocarea

ori înlocuirea unei măsuri preventive.

Totodată, argumentul apărării, că ar

mai exista o hotărâre de condamnare neindentificată și nedepusă la dosar, nu

poate forma obiectul judecății prezentei cereri.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

contestatorul-condamnat A.Ș. a declarat recurs.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui

control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind

pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de

desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional

eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac,

numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu

constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei

penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi

supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de

casare.

Totodată, în vederea realizării

scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis stabilită, inclusiv cu privire la

incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest

caz.

Reglementarea menționată are

aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la

justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești

nedefinitive, sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod,

prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi

ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de

jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul

stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai

multor recursuri este exclusă.

Completul de 9 judecători a fost

sesizat cu un nou recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate în

contestație în anulare de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

privind o decizie definitivă dată de aceeași instanță în recurs, hotărâre care,

nefiind prevăzută de art. 385

1

C. proc. pen., nu este supusă

controlului judecătoresc pe această cale.

Împiedicarea unei noi judecăți

asupra cauzei penale definitiv soluționate, justificat de cerința stabilității

ordinii de drept, cu referire la hotărârile penale definitive având ca atribut

specific și exclusiv autoritatea de lucru judecat, rezultă, de altfel, cu

evidență, privitor la soluțiile pronunțate în contestație, și din dispozițiile art.

392 alin. (4) C. proc. pen.

Ca atare, potrivit dreptului comun,

decizia atacată nu este supusă recursului.

Pe de altă parte, potrivit normei

atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24,

completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește

în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o

încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția de inadmisibilitate

pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de

contestatorul-condamnat A.Ș. împotriva deciziei nr. 6707 din 28 noiembrie 2005,

pronunțată în dosarul nr. 2048/2005, al secției penale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului,

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

contestatorul-condamnat

A.Ș.

împotriva deciziei nr. 6707 din 28

noiembrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 2048/2005.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 mai 2006.