ÎCCJ, Decizia nr. 185/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 6707 din 28 noiembrie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulată de condamnatul A.Ș. împotriva deciziei nr. 1892 din 10 aprilie 2002 a aceleași instanțe. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că A.Ș. a solicitat examinarea, a două hotărâri penale definitive pronunțate împotriva sa de Tribunalul București, ambele sub același număr, respectiv nr. 139, dar în ani diferiți, și anume, prima în anul 2000, iar a doua în anul 2001. Punându-se în discuție calificarea juridică a căii de atac, condamnatul a precizat, prin apărător, că cererea reprezintă o contestație în anulare întemeiată pe art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen. Din examinarea hotărârilor indicate de apărare, instanța a constatat că prin sentința penală nr. 139 din 3 martie 2000, a Tribunalului București, secția a II-a penală, rămasă definitivă prin decizia nr. 1892 din 10 aprilie 2002, a Curții Supreme de Justiție, secția penală, inculpatul A.Ș. a fost condamnat la 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Prin decizia nr. 139 din 22 februarie 2001, Tribunalul București, secția I penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea petentului A.Ș., de înlocuire a măsurii arestării preventive, cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Pentru a se pronunța în sensul caracterului nefondat al căii de atac exercitate de către condamnat, instanța a reținut că eventuala rejudecare a cauzei, dincolo de limita ordinară a judecății procesului penal, dar în vederea readucerii acesteia înlăuntrul acestei limite, constituie o amplificare a judecății prin exercitarea contestației în anulare. Contestația în anulare se adresează instanței care a pronunțat hotărârea definitivă, pentru a provoca un autocontrol judecătoresc, care poate duce la o rejudecare a cauzei de către aceeași instanță. Drept urmare, contestația în anulare are caracter de cale extraordinară de retractare. Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., contestația în anulare poate fi făcută numai în cazurile anume prevăzute în aceste dispoziții.

Condiția comună tuturor cazurilor de contestație este ca hotărârea atacată să fie definitivă. Potrivit art. 386 lit. d) C. proc. pen., contestația în anulare poate fi făcută când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive (de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal) pentru aceeași faptă, respectiv când au fost încălcate dispozițiile legale privind autoritatea de lucru judecat. Calea extraordinară de atac a contestației în anulare, în cazul prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., presupune, deci, existența concomitentă a două hotărâri definitive de condamnare a unei persoane pentru aceeași faptă, existența unei identități de obiect, de persoană (respectiv, în cazul celei de a doua judecăți să fi fost inculpată aceeași persoană, care a mai fost anterior judecată), iar obiectul cauzei să-l constituie aceleași fapte, pentru care inculpatul a fost judecat.

Condițiile cerute de text sunt explicite, în sensul că numai hotărârile prin care s-a soluționat fondul procesului, pot fi reconciliate prin procedura contestației în anulare, fiind exclusă posibilitatea de a se avea în vedere alt gen de hotărâri. Or, din examinarea hotărârilor invocate de apărare rezultă că numai una dintre acestea este de condamnare, cealaltă fiind o hotărâre dintre cele ce vizează luarea, menținerea, revocarea ori înlocuirea unei măsuri preventive. Totodată, argumentul apărării, că ar mai exista o hotărâre de condamnare neindentificată și nedepusă la dosar, nu poate forma obiectul judecății prezentei cereri. Împotriva acestei din urmă hotărâri, contestatorul-condamnat A.Ș.

a declarat recurs. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională. Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis stabilită, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz. Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție. Potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii. Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă. Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunțate în contestație în anulare de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind o decizie definitivă dată de aceeași instanță în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 385 1 C. proc.

pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale. Împiedicarea unei noi judecăți asupra cauzei penale definitiv soluționate, justificat de cerința stabilității ordinii de drept, cu referire la hotărârile penale definitive având ca atribut specific și exclusiv autoritatea de lucru judecat, rezultă, de altfel, cu evidență, privitor la soluțiile pronunțate în contestație, și din dispozițiile art. 392 alin. (4) C. proc. pen. Ca atare, potrivit dreptului comun, decizia atacată nu este supusă recursului. Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Așadar, excepția de inadmisibilitate pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul-condamnat A.Ș. împotriva deciziei nr. 6707 din 28 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2048/2005, al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul-condamnat A.Ș. împotriva deciziei nr. 6707 din 28 noiembrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2048/2005. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2006.