ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 467/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1388 din 11 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. b) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen. În baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. b) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., text în baza căruia, cu aplicarea art. 74 lit. a) și b) și art. 76 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul A.S.N.

la 3 ani și 6 luni închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. S-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză. În baza art. 111 alin. (1) lit. d), raportat la art. 116 C. pen., s-a luat act față de inculpat măsura de siguranță a interzicerii de a se afla în municipiul București pe o durată de 2 ani dup executarea pedepsei principale. S-a constatat că partea vătămată D.A., prin reprezentanți legali D.M., D.V. nu a exercitat acțiunea civilă, prejudiciul fiind recuperat prin restituire. A fost obligat inculpatul la 200 lei cheltuieli judiciare către stat. În fapt, s-a reținut că, la data de 19 februarie 2005, în jurul orelor 14.30, în timp ce se întorcea acasă pe str. Teodor Speranția, partea vătămată D.A., minor în vârstă de 15 ani, a fost acostat de către inculpatul A.S.N.

care s-a apropiat de el, i-a pus mâna pe telefonul mobil ce-l purta la gât și a tras, spunându-i să i-l dea. Partea vătămată speriată, i-a oferit telefonul inculpatului care, după ce a purtat o convorbire de circa 15 minute, i-a spus că nu i-l mai dă înapoi și a plecat cu bunul asupra lui. Ulterior, inculpatul a lăsat telefonul sustras martorului C.M. în schimbul unui alt telefon mobil de aceeași marcă, însă model mai vechi, urmând să primească după un timp și suma de 1.000.000 lei. La stabilirea acestei situații de fapt, tribunalul a avut în vedere autodenunțul inculpatului, precum și declarațiile constante ale acestuia în cursul urmăririi penale și al judecății, cum că nu a amenințat partea vătămată cu cuțitul, declarații ce sunt concordante cu declarația părții vătămate minore dată în instanță, prin care a recunoscut că abia la poliție și de frica părinților a susținut că inculpatul a amenințat-o cu cuțitul.

În considerarea acestor argumente, tribunalul a înlăturat din încadrarea juridică agravanta prevăzută de alin. (2 1 ) lit. b) al art. 211 C. pen., respingând pe de altă parte solicitarea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen. S-a reținut astfel că, în speță, partea vătămată, în vârstă de 15 ani, nu a îndrăznit să se opună inculpatului de teamă, fiind conștient că va fi deposedat în momentul în care inculpatul i-a cerut telefonul mobil, după care a pus mâna pe șnur și a tras încercând să i-l ia (ceea ce l-a determinat pe partea vătămată să-și scoată de la gât telefonul și să i-l dea inculpatului, întrucât raportul de forțe ca vârstă și constituție era în favoarea acestuia din urmă), elemente ce dau conținut infracțiunii de tâlhărie.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul, solicitând în principal schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de furt calificat, susținând că telefonul i-a fost înmânat de bună-voie de către partea vătămată, fără exercitarea vreunei violențe sau amenințări. În subsidiar, a solicitat redozarea pedepsei, în raport de circumstanțele personale și cele reala reținute în cauză. Prin decizia nr. 844/ A din 2 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A.S.N. împotriva sentinței penale sus-menționate, constatându-se că inculpatul este arestat în altă cauză.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că materialul probator administrat în cauză a fost corect perceput și temeinic analizat de către instanța de fond, care a reținut săvârșirea cu vinovăție de către inculpat a infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, constatând totodată că fapta săvârșită de inculpat, constând în aceea că pe stradă a deposedat pe partea vătămată de un telefon mobil, prin crearea unei stări de puternică temere, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen. Ceea ce deosebește infracțiunea de furt de cea de tâlhărie, este existența unei violențe de natură fizică sau psihică întrebuințată de către autorul sustragerii pentru săvârșirea acesteia, ori pentru păstrarea bunului furat, ori pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

Fiind vorba despre un furt săvârșit prin întrebuințarea unor asemenea mijloace și în cazul tâlhăriei deposedarea victimei de bunul ce-i aparține se face fără consimțământul acesteia. Cu toate acestea însă, infracțiunea de tâlhărie subzistă și atunci când bunul este predat de către victimă făptuitorului, în măsura în care această conduită a ei este determinată de constrângerea fizică sau psihică la care este supusă din partea făptuitorului.

În speță, chiar dacă inculpatul nu a întrebuințat violența fizică pentru a o deposeda pe partea vătămată de telefonul mobil, este evident că, ținând seama de disproporția vădită între inculpat și victimă (ca vârstă și constituție fizică) în favoarea inculpatului, coroborat cu modalitatea în care acesta a abordat-o pe partea vătămată (punând mâna pe telefonul mobil pe care aceasta îl purta la gât, spunându-i să i-l dea) se poate vorbi despre crearea unei stări de temere care a condus victima la predarea bunului inculpatului, fără ca aceasta să echivaleze cu un consimțământ liber exprimat al acesteia. În aceste condiții, în mod corect prima instanță a apreciat că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, iar nu pe cele ale infracțiunii de furt calificat, cum a solicitat inculpatul.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul greșitei încadrări juridice dată faptei, precum al individualizării judiciare necorespunzătoare a pedepsei aplicate. În motivarea recursului, s-a susținut că încadrarea juridică dată faptelor este greșită, întrucât inculpatul A.S.N. a luat telefonul fără să exercite violențe asupra părții vătămate, aceasta încredințându-i-l de bună voie, astfel că încadrarea juridică corectă este aceea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen.; pe de altă parte, în raport de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de prejudiciul modic care a fost recuperat prin restituirea în natură, precum și de circumstanțele personale ale inculpatului, se impune reducerea pedepsei până la limita minimă de un an prevăzută de art. 76 lit. b) C. pen.

Examinând decizia recurată prin prisma cazurilor de casare prevăzută de art. 385 9 pct. 17 și 14 C. proc. pen., Curtea constată că recursul este nefondat. 1. În ceea ce privește primul motiv de recurs, se constată că din actele și lucrările dosarului rezultă fără dubiu că partea vătămată a fost acostată pe stradă de inculpat, acesta a pus mâna pe telefonul mobil purtat la gât de partea vătămată cu un șnur, a tras de el și i l-a cerut. În aceste condiții, partea vătămată, vârstă de 15 ani, vădit speriată, i-a încredințat telefonul inculpatului, care a purtat o convorbire de cca.15 minute, refuzând apoi să-l restituie iar, ulterior, chiar l-a valorificat.

Din modul cum s-au derulat faptele, reiese clar că partea vătămat i-a remis telefonul inculpatului pentru că îi era teamă de acesta, situație în care fapta nu se poate încadra juridic ca abuz de încredere, deoarece, în mod, evident, lipsește situația premisă, respectiv deținerea telefonului de către inculpat cu vreun titlu. Refuzul inculpatului de a restitui telefonul, după folosirea acestuia, nu reprezintă latura obiectivă a infracțiunii de abuz de încredere, întrucât, la acel moment, infracțiunea de tâlhărie era consumată odată cu remiterea telefonului de către partea vătămată, ca urmare a temerii pe care i-a inspirat-o inculpatul. Așadar, încadrarea juridică dată faptei de către instanțele de fond și de apel este cea corectă, în concordanță cu situația de fapt stabilită pe baza probelor aflate la dosarul cauzei, astfel că recursul este nefondat sub acest aspect.

2. Nici critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei nu este întemeiată, deoarece instanța de fond a dat dovadă de clemență atunci când a reținut circumstanțe atenuante judiciare și a aplicat o pedeapsă orientată sub cuantumul minim prevăzut de lege, în condițiile în care inculpatul era arestat în altă cauză pentru o faptă similară, comisă la o dată apropiată de cea care face obiectul prezentei cauze. În raport de criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzută de art. 72 C. pen., aplicate corespunzător de instanțele de fond și apel, nu se justifică o nouă reducere a pedepsei. Pentru aceste considerente, având în vedere și faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispozițiilor art. 385 9 alin 3 C. proc.

pen., Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul formulat de inculpat ca nefondat. Conform dispozițiilor art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-inculpat va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.S.N. împotriva deciziei penale nr. 844/ A din 2 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie Constată că inculpatul este arestat în altă cauză. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 220 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 ianuarie 2006.