ÎCCJ, Decizia nr. 187/2006
ÎCCJ, Decizia nr. 187/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 504 din 2
iunie 2005, Judecătoria Novaci a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată
de petentul B.I. împotriva rezoluției nr. 144/P/II/2/2005 a Parchetului de pe
lângă Judecătoria Novaci, privind pe făptuitorul M.N.
S-a reținut că petentul s-a adresat
direct instanței de judecată, fără a urma procedura prevăzută de art. 278 C. proc. pen., în sensul că nu a formulat plângere care să declanșeze în cadrul Ministerului
Public, controlul rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale.
Recursul declarat de petent
împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr.
2241/PEN/2005 din 11 iulie 2005, a Tribunalului Gorj.
În motivarea acestei decizii,
instanța de control judiciar a reținut că petentul nu a făcut dovada că s-a
adresat cu plângere scrisă, primului procuror al Parchetului de pe lângă
Judecătoria Novaci.
Drept urmare, în mod corect, prima
instanță a apreciat asupra caracterului inadmisibil al plângerii.
Curtea de Apel Craiova, secția
penală, prin decizia penală nr. 898 din 26 septembrie 2005, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petent împotriva deciziei pronunțate de
instanța de recurs.
S-a reținut că, potrivit art. 278
1
C. proc. pen., hotărârea instanței de fond poate fi atacată numai cu recurs, iar
competența soluționării acestei căi de atac revine instanței ierarhic
superioare, în cauza de față Tribunalul Gorj, care se pronunță printr-o decizie
definitivă.
Prin decizia nr. 6753 din 30
noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibil,
recursul declarat de același petent împotriva deciziei penale nr. 898 din 26
septembrie 2005 a Curții de Apel București.
În motivarea acestei decizii, secția
penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că hotărârile
instanțelor de recurs au rămas, fiecare, definitive la data pronunțării lor,
conform art. 417 lit. c) C. proc. pen., întrucât cuprind obligarea petentului
la plata cheltuielilor judiciare.
Așadar, petentul a declarat recurs
împotriva unei hotărâri definitive.
Împotriva acestei din urmă hotărâri,
petentul B.I. a declarat un nou recurs.
Recursul este inadmisibil, pentru
considerentele ce se vor arăta în continuare:
Legea procesuală penală a stabilit
un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, revizuită,
cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecției
judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigențele art. 1, 5,
6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale.
În consecință, revine părții
interesate, obligația de a alege și exercita în condițiile legii, calea
procesuală prevăzută în Codul de procedură penală.
Astfel, corespunzător principiului
constituțional al exercitării căilor de atac, numai în condițiile legii, legea
procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade
de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului
judecătoresc, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de
casare.
Din examinarea actelor și lucrărilor
dosarului se constată că la sesizarea petentului B.I., plângerea împotriva
rezoluției primare de neîncepere a urmării penale a fost soluționată prin
hotărâre penală definitivă, ca urmare a parcurgerii celor două grade de
jurisdicție reglementate de legea procesuală penală.
Petentul menționat a mai declarat
două recursuri care, urmare a constatării parcurgerii ciclului ordinar al
judecății și lipsei temeiului legal pentru o nouă examinare a acestora, au fost
respinse, pe rând, ca inadmisibile, de către instanțele superioare instanței
firești de recurs în prezenta cauză penală.
Petentul menționat a declarat un al
treilea recurs, ulterior soluționării cauzei penale prin hotărâre definitivă.
Or, potrivit art. 385
1
C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv
hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.
Așadar, limitând calea de atac
menționată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de
procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport cu care
posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la
această cale procesuală stingându-se prin exercitare.
Petentul, exercitându-și dreptul la
recurs, cel de al treilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive,
cu care completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele
textului menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca
atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.
Pe de altă parte, cum secția penală
a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în primă
instanță, soluționarea acestui din urmă recurs excede competenței atribuite completului
de 9 judecători, prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată,
așa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale.
Or, recunoașterea unei căi de atac,
în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o
încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o
soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
În consecință, pentru considerentele
ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385
15
pct.
1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2)
și (4) din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat la plata
cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul
B.I.
împotriva deciziei nr. 6753 din 30 noiembrie 2005,
pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr.
6183/2005.
Obligă recurentul menționat, să plătească statului, suma de
260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 15 mai 2006.