ÎCCJ, Decizia nr. 187/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 504 din 2 iunie 2005, Judecătoria Novaci a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul B.I. împotriva rezoluției nr. 144/P/II/2/2005 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Novaci, privind pe făptuitorul M.N. S-a reținut că petentul s-a adresat direct instanței de judecată, fără a urma procedura prevăzută de art. 278 C. proc. pen., în sensul că nu a formulat plângere care să declanșeze în cadrul Ministerului Public, controlul rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale. Recursul declarat de petent împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 2241/PEN/2005 din 11 iulie 2005, a Tribunalului Gorj.

În motivarea acestei decizii, instanța de control judiciar a reținut că petentul nu a făcut dovada că s-a adresat cu plângere scrisă, primului procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Novaci. Drept urmare, în mod corect, prima instanță a apreciat asupra caracterului inadmisibil al plângerii. Curtea de Apel Craiova, secția penală, prin decizia penală nr. 898 din 26 septembrie 2005, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petent împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs. S-a reținut că, potrivit art. 278 1 C. proc. pen., hotărârea instanței de fond poate fi atacată numai cu recurs, iar competența soluționării acestei căi de atac revine instanței ierarhic superioare, în cauza de față Tribunalul Gorj, care se pronunță printr-o decizie definitivă.

Prin decizia nr. 6753 din 30 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de același petent împotriva deciziei penale nr. 898 din 26 septembrie 2005 a Curții de Apel București. În motivarea acestei decizii, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că hotărârile instanțelor de recurs au rămas, fiecare, definitive la data pronunțării lor, conform art. 417 lit. c) C. proc. pen., întrucât cuprind obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare. Așadar, petentul a declarat recurs împotriva unei hotărâri definitive. Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul B.I. a declarat un nou recurs.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecției judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În consecință, revine părții interesate, obligația de a alege și exercita în condițiile legii, calea procesuală prevăzută în Codul de procedură penală. Astfel, corespunzător principiului constituțional al exercitării căilor de atac, numai în condițiile legii, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că la sesizarea petentului B.I., plângerea împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmării penale a fost soluționată prin hotărâre penală definitivă, ca urmare a parcurgerii celor două grade de jurisdicție reglementate de legea procesuală penală. Petentul menționat a mai declarat două recursuri care, urmare a constatării parcurgerii ciclului ordinar al judecății și lipsei temeiului legal pentru o nouă examinare a acestora, au fost respinse, pe rând, ca inadmisibile, de către instanțele superioare instanței firești de recurs în prezenta cauză penală. Petentul menționat a declarat un al treilea recurs, ulterior soluționării cauzei penale prin hotărâre definitivă.

Or, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege. Așadar, limitând calea de atac menționată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare. Petentul, exercitându-și dreptul la recurs, cel de al treilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive, cu care completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele textului menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, cum secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în primă instanță, soluționarea acestui din urmă recurs excede competenței atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, așa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) și (4) din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul B.I. împotriva deciziei nr. 6753 din 30 noiembrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 6183/2005. Obligă recurentul menționat, să plătească statului, suma de 260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2006.