ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3119/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 iulie 2004 la Tribunalul Olt reclamanții C.S. și C.A. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâta SC G. SRL Caracal să fie obligată să emită dispoziție sau decizie motivată la notificarea prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului din Caracal, „Restaurantul Caracal” și daune cominatorii. În drept au invocat dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 428 din 7 septembrie 2004 Tribunalul Olt a admis acțiunea și a obligat pârât a să emită decizie sau dispoziție. A respins cererea cu privire la daunele cominatorii.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut în esență că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Solicitarea privind daunele cominatorii a fost respinsă ca inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe pârâta a declarat apel invocând tardivitatea formulării notificării. Prin decizia nr. 380 din 3 februarie 2005 Curtea de Apel Craiova secția civilă a respins apelul. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut în esență că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în înțelesul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, că au formulat o notificare la 3 mai 2001 și la 5 mai 2004 și chiar și în situația în care notificarea ar fi formulată peste termenul prevăzut de lege pârâta are obligația în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 să emită decizie sau dispoziție.

Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta reia criticile formulate în apel arătând că notificarea a fost formulată peste termenul prevăzut de lege situație în care nu are obligarea de a-i răspunde. Se mai susține că imobilul nu este în întregime în patrimoniul recurentului-pârât și că această parte a imobilului au cumpărat-o de la SC P. SA Caracal. În fine, mai arată recurenta că între părți a existat un litigiu cu privire la același imobil, pentru care s-au acordat despăgubiri. Recursul nu este fondat și pentru considerentele ce vor urma va fi respins.

Pornind de la rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situația juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 exprimată în caracterul profund reparatoriu este de precizat că prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile săvârșite de stat. În acest sens și în concordanță cu scopul elaborării actului normativ este evident că dispozițiile neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptățite. În acest cadru trebuie privite dispozițiile art. 23 alin. (1) din lege (în vechea reglementare) potrivit cu care „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

În conformitate cu art. 24 alin. (1) „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă deținătorul imobilului este obligat în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite oferta de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului”. În lumina dispozițiilor legale mai sus evocate legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptățite este imperativ iar nu unul de recomandare. Orice altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor. Dacă ar fi să considerăm că termenul are caracter de recomandare s-ar încălca indirect și s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor sau procedura acordării de despăgubiri îngrădindu-se dreptul la reparație.

În speță se constată că reclamanții au formulat două notificări prima la data de 3 mai 2001. Sub acest aspect recurenta este în eroare invocând tardivitatea notificării cât și faptul că această împrejurare îi exonerează de obligația legală de a emite decizie sau dispoziție. Prevederile legale citate evocă obligația unității deținătoare de a emite decizie sau dispoziție indiferent de împrejurările de fapt. În acest sens nu pot fi primite nici susținerile recurentei că imobilul nu este în patrimoniul său și că între părți a mai existat un litigiu cu privire la același imobil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC G. SRL împotriva deciziei nr. 380 din 3 februarie 2005 a Curții de Apel Craiova, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2006.